Viața unui creator nu poate fi nici rezumată nici explicată. Poezia este peste tot și adevărul orișicui îi aparține, relativ ori derizoriu.

Poezia m-a învățat că este « drum interior », în « căutare de spiritualitate », că nu supraviețuiește întotdeauna « bandelor literare » și spiritului lor de « comando ». Grupurile literare se fac și se desfac, dar la un moment dat poetul se poate îndepărta pe vârful picioarelor, își caută Calea sa, începe traversarea deșertului.

Puțin câte puțin, de la începuturile mele literare, am simțit că luam un sens, o direcție pe care am numit-o în intimitate : Femelism (femeie, gen feminin, femelă…)

Toate poemele se învârteau de maniera repetitivă în jurul unor noțiuni repetitive, întrebări chinuitoare, în jurul revoltelor și convingerilor mele.

O femelistă nu este o feministă, ea consideră ca autoare cea care este capabilă de a nu maimuțări mușchii linguali masculini, se simte egala bărbatului, fără nici o dorință de distrugere a acestuia (în opoziție cu feministele, prea masculine și psiho-rigide din punctul meu de vedere).

Ea își asumă pe deplin arhetipul de Mater Universalis, tigroaică modernă, care trăiește la 200 km pe oră, asumă un cotidian (în toate colțurile Planetei) cu aceeași abnegație și demnitate.

Debuturile mele literare (prin concurs) sub Ceaușescu au existat printr-o minune!

Oameni de excepție mi-au deschis spiritul și am putut alege drumul celor Drepți chiar dacă era riscant (pentru a evita de a Servi în genunchi un regim de teroare)

Aceste spirite model au servit de electroșocuri pentru ereziile mele, riscurile asumate (Cenaclul 19, Astra, în volumele mele « Miraculum » ori « Femina »). La sosirea mea în Franța (cu 2 ani înaintea căderii lui Ceaușescu), cu două valize, doi copii, două cărți și altele două în manuscrise șifonate (rebelii nu erau publicați decât foarte rar) am ales o retragere discretă, am debutat integrarea mea, proces în curs nicicând terminat, dar mai degrabă reușit, din fericire…

Trebuia să văd clar căci fără o viziune clară și sinceritate nu putem fi mesageri valabili ai poeziei…Trebuia să accept noile mele rădăcini, să apropii cele două țări (originară și de adopție); să le pun cumva pe un plan de egalitate, ca o mărturisire de dragoste pentru amândouă …ele care au contribuit atât de minunat la nașterea și renașterea mea. Aproape două vieți într-una !

Toate acestea au cerut timp …am înțeles ca rămân un scriitor român; Eram norocoasă de a aparține la două culturi bogate! Discursul meu devenea această sumă, sentimentală, sălbatică, primitivă, emoționată de Lumea Nouă fără a uita Lumea Veche, trăind cu ambele în cotidian. Până la urmă, am putut observa că nu m-am schimbat prea mult, că am rămas fidelă femelismului » meu, încă și mai sensibilă la suferințele umane, viețile distruse, la injustiții și la lipsa de toleranță. Și de fiecare dată pe același ton de emoție reținută, gravă, seacă, care urmărea o forță de impact, sub un unghi nou, într-un nucleu afectiv învelit în imagini care « povestesc » și care « sugerează », care difuzează corespondențe…

Aceleași teme majore, mitologii în filigran despre opresiunea seculară a femeilor, reformele superficiale și lente pentru a le ameliora viața, mizeria materială, spirituală și sexuală, respectul mamei, menajerei, cea care procreează… (considerată în anumite colțuri ale planetei, ori în Franța, ori România, ca un instrument sexual la dispoziția unui soț-uneori un pește –ceea ce este și mai grav !)

Astfel poemele mele devin variantele revoltelor mele, așteptărilor mele-indisciplinele mute care se eliberează prin scris.

Sosirea în Franța a precipitat și mai și trezirea conștiinței mele, demistificarea normelor dominante. Detest femeia redusă la o condiție inferioară, exalt excepționalul ei aport la frumusețea lumii, nu pot rămîne indiferentă căci ea este Viața.

Incoerențele vieții în cuplu, viața socială ori politica mă interpelează deopotrivă; Totul merge prea repede (există un pericol ?) resimt în același timp un atașament puternic la progresul care mă fascinează și o nevoie melancolică de a păstra totul din trecutul meu. Ca o formă de neo-romantism, o nevoie de e denunța o anumită violență atât de evidentă împotriva femeilor. Am această hipersensibilitate în neuroni, ea face parte din conștiința mea femelistă!

Visez, și resimt instinctiv, ca poate o Femeie va găsi soluția de urgență pe pragul acestei planete albastre atît de fragile…Femelismul, o dispoziție livrescă, impusă de Timpul meu subiectiv, o existență împărțită între o dictatură și o democrație –o dorință de viață intensă, care după un asemenea accident biografic(dictatura) apără cu toate forțele de care dispune valorile universale ale umanității atât de stranii, de diferite dar mereu surprinzătoare. Mărturisesc și asum căutarea unei originalități cu « orice chip » și foarte bine dacă poate părea uneori « naturală ».

O poezie care privește viața în ochi cu încîntare, fără a fi nevoită de

a-și pleca privirile, pentru ca nimic din « anima mundi » să nu îi scape !