poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-21 | |
Despre pieritoarele repere
(436) La aproape șase decenii de existență, privind retrospectiv, îmi pare că lumea mea a dispărut. Mă văd supraviețuitor al unor ruine care, până nu demult, erau repere, obiective tentante, incitante... Despre cele scrise (437) ...Curios! În tot ce am scris până acum, am spus mai multe adevăruri despre suflet decât despre trup. Oare îmi pasă chiar atât de puțin de acesta din urmă? Despre bogați și bogății (438) Nu mai știu autorul, însă multă dreptate are acesta în următoarea observație: „Este de-ajuns să vezi ce cap au cei cărora Dumnezeu le-a dat bani ca să-ți dai seama cât preț pune El pe bogății!” Și, pe bună dreptate, oamenii ajung niște jalnice caricaturi atunci când se simt năpădiți de bani, omenia lor diminuându-se, aceștia considerându-se, vezi Doamne, mai „isteți” decât marea gloată a „prostimii neajunse”, singura lor dovadă, incontestabilă în viziunea lor, fiind sumele, averile deținute. Nu am văzut deștept bogat! Doar, șmecheri, vicleni, profitori... Despre o întrebare (439) - Ce faci, Mișule? - Mă...mișui! Despre nevoia de a fi doi (440) Vrând - nevrând, instinctul sexual ne domină existența. Căci ce am fi, noi oamenii, fără acest...motor al întregii noastre viețuiri? Am fi, desigur, neoameni...iar ființarea noastră fără sens, femeia, ori poate chiar bărbatul dovedindu-se fără rost. Am ajunge iarăși înapoi la androginism, la aceea singurătate de care însuși Creatorul, după ce a făurit omul, s-a speriat... Despre draperia transparentă (441) Moartea se ascunde după o perdea diafană! Mulți, majoritatea chiar, își întorc spatele acestei realități flagrante. Eu nu pot... Despre un haiku găsit în... curte (442) după furtună- pe sârma de-ntins rufe un strop de ploaie Despre pasiunea pentru stilizarea scrierii (443) Cochetând, mulți ani, cu haiku-ul, această chintesență de poezie, mi-am dobândit o anume aplecare către esențializare, către o redare intenționat „periată” a ideilor. Îmi pare o barbarie să așterni totul pe hârtie, nelăsând loc liber fanteziei celui care te citește. Despre a fi temperat (444) Anumite moderații sunt mai greu aplicabile decât abstinențele totale. Câteva dintre ele- abstinențe!- le practic și eu...cu succes. Altele, nu...și nici nu vreau! Despre nevoia de desprindere (445) În tot ceea ce fac caut să nu mă atașez, să fiu dezinteresat. Da, și pe cât posibil, fără orgolii... Despre ce simțim la lectură (446) Citind, spiritul, gândirea noastră este dusă de mână de către autor, în timp ce noi avem falsa impresie că mergem ...voinicește, cu multă siguranță, pe niște cărări întortocheate, singuri, cu de la noi putere. Câtă amăgire! Despre cuvântul potrivit (447) Cu sufletu-mi în palme stau, adesea minute în șir, în fața porților ferecate ale cuvintelor pentru ca să-mi iasă slovele pereche ale unei trăiri. Atunci când, într-un târziu, mi se pare că s-au ivit, le dau „binecuvântarea” pentru îndelungata lor hălăduire pe hârtie! Despre un cârtitor (448) Cunoscându-mi atât de bine căderile, multele-mi meschinării mărunte, ajung de cele mai multe ori să nu mă mai accept pe mine însumi, în această împrejurare devenind trist, irascibil, cârcotaș, de nesuferit nici chiar de către apropiații mei. Despre pieirea entuziasmului (449) Însuflețirea, motivațiile întru a mai face ceva în viață îmi sunt considerabil diminuate. La tot pasul îmi este dat să văd zădărnicia a toate câte se fac. Apoi, văd grozăveniile care se comit din egoism, meschinăriile care sunt săvârșite în numele obștii, pentru binele ei, dar ale căror fructe sunt cu perfidie culese de către impostorii cocoțați în posturi cheie. Astea-toate mă dezgustă și mă țin închis în cochilia-mi tot mai puțin penetrabilă. Da, nu mai am entuziasm, ori fără de el nimic nu se poate înfăptui. Despre necontenita zbatere pentru fericire (450) Fericit? Cum poți să fii fericit într-o lume în care există moartea? Trebuie să fii un inconștient! Ori un mare autoamăgitor! Rămâne o mare artă să reușești măcar să te bucuri că ești...așa cum ești; însă nici această bucurie nu poate scăpa neviciată, neumbrită de zdruncinăturile traiului neguros. Și-atunci, pentru a ne amăgi, alergăm după bunăstarea materială: aceste irezistibile surogate de fericire. Despre un gând ivit în plină lună a lui gustar (451) Primul meu gând despre pieire s-a ivit în copilăria-mi îndepărtată... Într-un august torid, aflându-mă la scaldă cu fârtații, după o repriză prelungită de bălăceală în apa cristalină, pe atunci, a râului Târnava Mică, m-am gândit să mai ies pentru a mă mai bucura de soarele văratic, îmbietor. Îndreptându-mă către malul în pantă, cu nisipul fin și fierbinte, ceea ce am văzut nu mi-a venit să cred ochilor: în locul unduitorului lan de grâu, lăsat la intrarea în apă, s-a ivit pustia miriște țepoasă peste care planau câțiva corbi croncănind sinistru ca la un uriaș cadavru... Zguduit de imagine, fără să mai aștept ca să mă zvânt, pe corpul încă ud, cu pielea ca de găină, mi-am îmbrăcat iute sumarele-mi veșminte estivale și, nerostind nimănui nimic, copleșit de o adâncă tristețe, m-am înapoiat acasă. ...De atunci încoace vederea oricărei miriști, deasupra cărora aud de fiecare dată croncănituri de nevăzuți corbi tuciurii, îmi evocă aceeași senzație de covârșitoare, sfâșietoare melancolie funestă. Despre călătorie ca amăgire (452) Observ că unii oameni, după o anumită vârstă, pentru a-și amăgi cumplita lor plictiseală, beneficiind și de un considerabil aport de timp liber, devin ființe foarte doritoare de călătorii. Acest dor de...ducă își trage, se pare, seva din acea neliniște care este una din fațetele imperturbabilei morți. Or, atâta timp cât starea fizică mai permite, iluzoria fugă de acest inamic, prin călătorii, devine modalitatea cea mai la îndemână pentru foarte mulți oameni. Despre gânduri pustnicești (453) „Trebuie să devii sărac pentru a fi bogat, un neștiutor pentru a fi un înțelept și slab pentru a fi puternic!” ...Doar sufletul să-ți fie în proprietate, având în auxiliar trupul; singur sufletul: ce bogăție! În astă-lume, tot mai bizară, mă străduiesc să învăț să tac, să nu mai judec pe nimeni; nu e ușor! Singurătatea, cu care am ales a mă împresura, mă duce cu gândul la asceză, la isihasm. Teamă îmi este că această predilecție a mea este, în fond, o veșnică neputință de adaptare la noile vremuri pidosnice. Adevărata trăire în singurătate ar cere, știu, pe lângă multe alte calități, în mod deosebit: curaj, și smerenie; ori eu... Eu... nu am decât încăpățânare, îndărătnicie care nu mă poate scoate din impasul spiritual în care efectiv mă zbat. Încerc să îmi nutresc sufletul conform năzuințelor, dar, în lume trăind, este mai mult decât anevoios. În singurătatea mea, gem de durere la sfâșierea între Dumnezeu și Satana: oscilez, în fiecare minut, în orice secundă, prin gând și faptă, între cele două extreme. Viața lăuntrică, specifică însinguraților, mă atrage în chip irezistibil. Este, fără îndoială, o mare bucurie și mângâiere să reușești să viețuiești în liniștea unei pustii! Dar ce poate fi mai greu decât să trăiești în singurătate ca pustnic? Cu toate acestea, parcă totuși este de preferat această viață dusă în singurătate decât traiul cel zgomotos, agitat, trepidant, în care prevalează efemerele plăceri. Traiul ascetic, lumea ei severă, în care purpura regală este echivalentă cu pânza de păianjen, m-a atras dintotdeauna, fără să fi avut însă curajul de a mă alipi ei... Departe de-aș fi de lume, mai aproape aș fi de Dumnezeu... Îndepărtându-mă de „mângâierile” acestei lumi, m-aș învrednici de bucurie dumnezeiască; pentru ca toate astea să devină fapte aievea, ar trebui să mă lepăd de lucruri, de ființe, de bani. Și, toate astea înfăptuite, încă nu aș fi nici măcar la jumătatea drumului! Greul cel mare ar începe odată cu strădaniile de lepădare de gândurile cele pătimașe!... Despre o întâlnire mult dorită (454) în timp ce Dumnezeu coboară încet foarte încet eu mă străduiesc să urc exasperant de încet nădăjduind să mă întâlnesc cu El pentru ca mai apoi să parcurgem drumul împreună Despre ultimul clopoțel(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite) (455) Frunzărind jurnalul meu intim, extrag câteva crâmpeie care reflectă gândurile, frământările mele din acele timpuri îndepărtate... În această seară vom da serenada la profesorii care ne-au predat principalele materii de studiu. Este un moment inedit pentru noi: eliberați de anumite rețineri față de aceștia, ne vom îndrepta, învăluiți în noapte, cu multă voie bună și recunoștință, către casele acestora. Elevii clasei noastre, conform înțelegerii, ne prezentăm în curtea școlii la ora fixată. În timp ce traversez curtea înecată în beznă, nu departe de mine, de sub tinerii nuci, aud un plâns înăbușit de fată. Mă apropii: sunt colegii mei de clasă Ecaterina și Marian(față de Ecaterina port o dragoste neîmpărtășită de mai bine de trei ani; mă gândeam chiar că această seară va fi prilejul potrivit pentru a-i face destăinuirea...) Ea cu fața ascunsă la pieptul lui continuă să plângă în hohote. La întrebarea mea de ce plânge, Katea își întețește plânsul... Întrebându-l apoi pe el, acesta mă liniștește că nu e nimic grav. Cu vocea tremurândă de emoție o întreb încă o dată pe Katea, al cărei chip nu îl văd, ce i s-a întâmplat; întrebarea mea este cauzatoare doar de cascade de plâns! Colegul Marian mă roagă să-i las singuri. După puțină chibzuială găsesc că este de cuviință să-i părăsesc, așa că îi las în intimitatea beznei, nu fără o ușoară strângere de inimă... Motivul plânsului Ecaterinei îl aflu peste puțin timp de la colegul Roșca, acesta istorisindu-mi ce s-a petrecut... Unul dintre colegii noștri de clasă, amator de licori cu grade multe, văzând-o pe Katea mai apetisant îmbrăcată, a jignit-o, mai întâi verbal, apoi, la riposta acesteia, „colegul turmentat” i-a... cadorisit Katei o palmă! Urmare acestui incident, Katea nu mai vine la serenadă; și nici Marian! (Ulterior, pentru agresiunea verbala și fizică, colegul-agresor ,K.Z., a fost exmatriculat, nevoit fiind să repete, la un alt liceu, clasa a XII-a...) Noaptea toată peregrinându-ne pe la casele dascălilor, m-am gândit numai la ea. Recunosc că mă bântuie și o doză zdravănă de gelozie: mă gândesc la Marian, care săritor cum îl știu, se plimbă cu ea consolând-o sub oblăduirea nopții. ...Poimâine avem banchetul: trebui-va măcar atunci să-mi împărtășesc sentimentele nutrite atâta amar de vreme Katei! În sfârșit, banchetul... Atmosfera degajată, precum și câteva pahare de vin mi-au exaltat spiritul. Insist să dansez numai cu Katea, căutând să-i aflu simțirile față de mine. Sunt însă descurajat de felul în care a reacționat încă de la primele mele cuvinte; la drept vorbind, nu aș putea afirma că are o atitudine rece, dar nici prea înflăcărată nu e... Oricum, dacă până acum nu a știut de natura sentimentelor ce i le port, acuma, în sfârșit, o știe. După ce ciocnim paharele cu profesorii, cântând „Gaudeamus”, la sfârșitul ceremonialului cutez să-i sărut obrazul, cu pielea atât de catifelată, un sărut amânat, iată, timp de trei ani! Reacția ei este neașteptat de rezervată, distantă, manifestând chiar și o ușoară iritare(!) După acest duș rece, am mai continuat, totuși, să dansez cu ea restul nopții, fără să mai vorbim prea multe, pare-se că destăinuirea simțămintelor mele pentru a ei persoană, cât și sărutul cu pricina, ne-au zăgăzuit comunicarea...prin grai! Mă uimește atitudinea rezervată, aș putea spune înțelegătoare chiar a colegului Marian care, dându-și seama de vâltoarea trăirilor mele, s-a retras, respectându-mi în tăcere frământările. La finele banchetului, dimineața, în curtea liceului, îi cer permisiunea Katei de a o conduce până acasă. Vădit agitată, și plictisită, de rugămintea mea, aceasta îmi spune: - O, nu...lasă, poate altădată! De ce nu acum?! Altădată când? Peste alți trei ani?! Să-i fi fost, oare, jenă să o conduc acasă? Până la urmă, pleacă cu o colegă... După plecarea lor mă privesc într-o oglindă și nu mă recunosc: sunt livid, tras la față, transfigurat și transpirat. Acasă mă învârt mult în pat: nu pot să adorm, sunt prea tulburat de nepăsarea ei inexplicabilă. Cu toate acestea, nici acum, ca și în ultimii trei ani, nu îmi pot dezlipi gândul de ființa ei: continuă să mă obsedeze! Au trecut, iată, ani de zbateri sufletești cauzate de lipsa mea de curaj de a mă face înțeles de ea, de a-mi împărtăși pasiunea pentru ea. Iar acum, într-un târziu, devoalându-mi natura simțămintelor, ei aproape că nici nu îi pasă! Ori, poate, înțeles sunt, dar nu și acceptat. Mă gândesc, zvârcolindu-mă în pat, că cel mai bine ar fi să mi-o alung din suflet, dar...sentimentele sunt mult prea copleșitoare: smulgerea acestora mă doare... Și, totuși, altă soluție nu este: uitarea, doar uitarea. Desigur, năzuințele ei sunt din alte categorii: am văzut-o, nu o dată, în compania unor studenți, ori chiar a unor tineri profesori. Natural, pe lângă aceștia eu sunt copilandru naiv, neinteresant, lipsit de farmec și de haz. Zilele de școală, serenada, banchetul - toate au trecut în amintire... De-acum înainte nu ne vom mai întâlni, în dimineața fiecărei zile, majoritatea fiind colegi de clasă timp de doisprezece ani. Nu ne vom mai mărturisi frica de o eventuală ascultare la una ori la mai multe materii la care nu ne-am pregătit, nu ne vom mai plimba în curtea școlii cu un caiet ori cu vreo carte în mână repetând, febril, lecțiile... Clasa se va destrăma... Valul vieții ne va duce departe unii de alții, izbindu-ne de stâncile sale, punându-ne la încercare rezistența. Despre dureri mai vechi sau mai noi (456) mă doare timpul și spațiul lumina și cerul apa frigul și căldura noaptea ziua ploaia și ninsoarea firul de iarbă și frunza care cade toate mă dor mă doare viața viitoare unde nu vor fi dorințe vise și nici căsătorii mă doare... toate mă dor Despre gânduri reprimate (457) Mă gândesc, cutez a mă gândi, la ...restul de bucurii - mi se pare prea mult să spun „fericire”- din viața-mi care se perindă vertiginos. Însă, repede – repejor, caut să-mi orientez gândirea către alte ținte... Despre o ceapă și doi cartofi (458) Jurnalele mele, însumând paisprezece caiete, scrise în decursul mai multor decenii, mi-au slujit la compunerea acestor însemnări. Însă, multe, prea multe, dintre aceste notații, sunt într-atât de personale încât nu pot prezenta prea mare interes pentru alți cititori. Acum, pentru a da totuși o anume utilitate acestor scrieri, mă gândesc să le încredințez focului; apoi, în cenușa lor fierbinte să pun la copt ...o ceapă și doi cartofi! Despre o răscruce (459) Profesional mă simt cum nu se poate mai mizerabil. Sunt precum un vagon(!) de cale ferată având toate ușile și geamurile sparte, tras pe o linie moartă, vagon în care se depozitează tot soiul de nimicuri netrebuincioase, loc în care șeful gării vine să se urineze cu o plăcere sadică: pe pereți, pe dușumea... Trecut fiind, de mai multă vreme, pe o poziție restructurabilă, fără să mai primesc sarcini serioase, îmi macin nervii cu încrâncenare. Consider că nu poate exista situație mai dificilă, pe tărâm profesional, decât aceea de a fi pus într-o funcție în care să nu ai mai nimic de făcut și nimeni să nu vorbească cu tine!... Se mizează pe abdicarea mea benevolă. Dar, cu riscul de a capota din punct de vedere nervos, continui să mă mențin, să rezist; îmi caut de lucru prin hârtiile nerezolvate de către colegii mei de birou, iar pe teren, așijderi: execut lucrări infecte, lăsate de alții în uitare( de un an, doi chiar!) Ca soluție de ieșire, din acest ingrat și mizerabil impas, caut să mă distanțez de toate, în parte fiind și nevoit, iar pe de altă parte, fiindcă numai așa cred că am să pot merge mai departe... Nu mai pot crede decât în progresele spirituale, celelalte așa-zise progrese le percep ca fiind regrese. Ca să pot traversa această mocirlă, trebuie să îmi simplific cât mai mult viața. În acest scop, mă zbat ca să pot să mă las, cu adevărat, în voia lui Dumnezeu. Și dacă voi reuși, ce mare minune petrece- se - va atunci! Despre un gând ca un zbor planat (460) Tot mai mult mă bântuie gândul plecării într-o zonă izolată, unde să viețuiesc în chip ascetic. Știu foarte bine că este imposibil să înfăptuiesc această tânjire a mea, însă gândul acestei imposibilități îmi face bine, fiind și asta, până la urmă, o năzuință, un scop! Despre vechiul ornic (461) Demolarea casei bunicilor pentru mine a echivalat cu plecarea definitivă a unei ființe vii, dragi. Îmi amintesc că stăteam năuc printre molozuri și cei câțiva pereți, rămași încă integri, având în locul ferestrelor hâde dreptunghiuri goale, căscându-se neputincioase către o vară abia ivită. Privind cu ochii minții, peste ani mulți, acei pereți care mi-au adăpostit copilăria, am scris următorul haiku: casă-n demolare – pe albul peretelui urma ornicului Despre distanțe... (462) Distanța, până în Rai, ori până în Iad, este aceeași, indiferent de locul înhumării... Despre o afirmație a lui Socrate (463) Cândva în tinerețea mea am citit, într-un almanah, următoarea anecdotă: Socrate întrebat fiind de către un olar ce îi recomandă să facă, să se căsătorească, ori să rămână burlac - înțeleptul îl sfătui: - Procedează cum crezi de cuviință, că oricum vei regreta! ...Peste ani, personal am ales calea de mijloc: nici singur, nici căsătorit! Despre un vis în ...reluare (467) La un moment dat, încep să visez un vis...visat...străvisat încât, plictisindu-mă, mă trezesc brusc. Despre cum mă văd eu (468) Aceste vremuri!... Simt tot mai mult nevoia de a mă întoarce în singurătatea propriei mele vizuine, dezamăgit fiind de ceea ce văd și aud în lumea exterioară. Încerc să fiu o persoană care trăiește prin propriile ei idei și metode, deși am ferma convingere că numai bine nu îmi fac prin acest fel de a fi. Sunt, practic, un „lup singuratic!...” Am nevoie de propriul meu spațiu și de propria-mi intimitate; atunci când acestea îmi sunt violate, faptul în sine îmi creează frustrări și iritări. Nevoia de perioade de liniște, pentru a fi cu propriile mele gânduri și vise, devine tot mai pregnantă. Devin tot mai puțin sociabil: nu mă simt în apele mele într-o adunare de oameni cunoscuți, fiindu-mi aproape imposibil să mă destind; evit nunți, botezuri, banchete...înmormântări. De multe ori, atitudinea mea rezervată este luată drept aroganță; dar nu este așa: prin acest fel de a fi al meu, încerc să îmi maschez sentimentele de nesiguranță. Ce mult mi-ar fi plăcut traiul în vremurile de odinioară când ritmul vieții era mai puțin tumultos!... Prin lecturi caut să investighez necunoscutul și să găsesc răspunsuri la misterele vieții, deși știu că „bâjbâind” în această zonă „mlăștinoasă” risc să mă afund. Prea rațional fiind, abordez lucrurile în mod logic, creând impresia că aș fi lipsit de sentimente. Da, sunt rațional și foarte lucid... Încrederea mea în alții, de prea multe ori zdruncinată, îmi este foarte limitată. Tendințele mele de introvertire mă aruncă în egocentrism, încât de multe ori devin nu numai nesociabil, dar și critic, intolerant. ...Cu toate acestea, în felul meu mă consider un sensibil, dar sentimentele mele rămân, de cele mai multe ori, reprimate. Calitățile, atâtea câte oi mai fi având, le-am ascuns în spatele unui zid de timiditate, hălăduind, cu această încărcătură apăsătoare, pe drumul vieții cel plin de hârtoape și capcane. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate