Despre viață, așa cum e...
(381)
Nefăcându-ți iluzii, diminuându-ți speranțele, viața începe să aibă gust de nisip...
Oare care absurditate o fi mai mare: aceea de a te naște, ori aceea de a muri?

Despre luciditate
(382)
Recitindu-l pe Þuțea, va trebui să comit un citat; un citat la care țin enorm, întrucât ...gâlgâie de adevăr:
„Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare.
Când ești lucid ești în fața cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ți da seama perfect de limitele și neputințele tale.
Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, și nu înțeles: la Dumnezeu nu ai accede prin luciditate. ”


Despre o urare
(383)
Iată o urare care îmi place mult:
- Pajiști verzi, nori pufoși, văzduh înmiresmat și triluri de ciocârlii!


Despre entitatea pietrei...
(384)
Oare ce fel de Entitate se ascunde sub veșmântul unui arbore, al unei flori, al unui bolovan, al unui vultur?
Îndărătul fiecăruia trebuie să fie ceva ce nu poate fi observat, recunoscut...

Dacă prin cantitate înțeleg materia, atunci în calitate sigur stă... pitit spiritul!


Despre murdării și otrăvuri
(385)
În fața calomniilor, a otrăvurilor criticiste, a veninului vărsat asupra-mi, iau pilda pământului: cât de minunat știe el să folosească toate murdăriile, toate reziduurile pe care încet-încet le absoarbe, transformându-le în plante, flori, și fructe...
Eu de ce să mă prăbușesc în fața otrăvurilor, a ofenselor, de tot felul?
Mai ales că din pământ sunt făcut...ca pământul!


Despre importanța liniștii sufletești
(386)
Veșnic vrem ca să înfăptuim câte ceva...
Nu avem astâmpăr; și ce păcat!
Drumul de la idee, de la năzuință până la înfăptuiri, ne bucură, ne înfierbântă inimile, sufletele noastre.
Obiectivele odată atinse, realizate, de cele mai multe ori ne dezamăgesc: așteptările noastre sunt aproape întotdeauna peste nivelul realizărilor...
Doamne, cât de neprețuite sunt liniștea și pacea noastră!
Iar noi le sacrificăm pe te miri ce nimicuri de...realizări!


Despre iubirea dumnezeiască
(387)
Se pare că Dumnezeu, de câțiva ani încoace, a început a mă iubi vârtos, cu înfocare, trimițându-mi necazuri cu ghiotura...


Despre două mari rele
(388)
Cele două mari pete negre ale existenței noastre sunt: lipsa de smerenie și apriga, nepotolita, iubire de arginți.
Și când mă gândesc că ambele neajunsuri își au remediul la îndemâna noastră!
Iar noi mai nimic nu întreprindem pentru înlăturarea lor, ci doar alergăm ca niște orbi nesătui...


Despre inevitabilul drum
(389)
Merg acolo unde s-au dus bunicii, străbunicii, stră-străbunicii mei și toți cei dinaintea lor; și nu cred că poate fi rău.
...Ori că ar fi altă cale!


Despre raiul verde al copilăriei
(390)
Opresc mașina pe câmpul deschis, învăluit în verde fraged, de pe malul stâng al Târnavei- Mici.
Privesc cu înfrigurare, și cu nostalgie, locuri mult știute, umblate: fiecare palmă de pământ poartă urmele pașilor mei adolescentini.
O mare oază de verdeață, raiul copilăriei mele...
Înclinația mea spre solitudine mă forțase să-mi găsesc refugiu în acest cadru natural ca într-o catedrală.
Recunosc, vai, nucii îmbătrâniți, prunii ciuntiți, podgorii părăginite, năpădite de porumbar și de gherghinar.
Iar la poalele dealului răsărite, multe, prea multe pietre funerare...


Despre viață ca o luptă
(391)
Cu durere, cu o mare strângere de inimă constat, pe zi ce trece, că viața asta nu e, totuși, o luptă, o luptă dreaptă(să mă ierte...Coșbuc!)
Că nu e o luptă dreaptă, nu ar fi grav!
Mai trist este faptul că nu se poate vorbi de niciun fel de luptă, cel mult de zbatere, de chin, de zvârcoliri: o goană disperată, oribilă, meschină, după înavuțire, o continuă pândă a slăbiciunii unora, spre folosul altora.
Dacă totuși existența noastră tinde a se transforma într-o luptă, una contra celor ahtiați, împotriva celor nesătui, atunci vai de bietul nostru trai!


Despre frunze și toamnă
(392)
Nu pot concepe, savura, pe deplin toamna, decât ca pe o mare învălmășeală, o mare ploaie de frunze multicolore învăluind totul: drumuri, curți, alei, trotuare, poteci, poieni...suflete.
Îmi pare a fi un sacrilegiu atunci când, în miez de toamnă, gospodarul cel meticulos adună cu râvnă, cu mătura ori cu grebla, inegalabilul covor vegetal multicolor, sortindu-l, apoi, focului.
Am convingerea că frunzele căzute nu mor decât primăvara, după ce mantia de zăpadă devine o zdreanță iar seva începe să urce din nou către soare, prin vinele arborilor, către fragedele frunze abia ițite din găoacea mugurilor.
Abia atunci mor frunzele cele bătrâne...
Nu, frunzele nu se săvârșesc toamna: acum, în acest anotimp, ele doar părăsesc înălțimile înșelătoare, venind în chip de culori atât e vesele, vii, dintre cele mai frumoase posibile...de pictori invidiate, apoi imitate...venind, așadar, în întâmpinarea omului, mai aproape de noi, de sufletele noastre, tot mai închircite și cenușii, învățându-ne frumoasa artă a ...căderii!


Despre om în situații de limită
(393)
Atunci când nimeni din jurul tău nu te poate ajuta - ori nu vrea – atunci începi să te gândești la Dumnezeu!
Și începi a te ruga, cu ochii înecați în lacrimi, sperând în milostivenia și atotputernicia Sa!


Despre omătul cel înșelător( Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(394)
Primăvara a început să mijească.
Soarele trimite sulițe fierbinți în mantia groasă de ninsoare care acoperă încă totul.
De pe streșini cad picături dese, zăpada cerând parcă îndurare soarelui necruțător.
Din când în când mari tăblii de omăt alunecă de pe acoperișurile caselor, căderea lor fiind marcată de puternice bufnituri.
Mase mari de zăpadă, albe, reci, moarte, stau adunate pe lângă clădiri precum niște hoituri hâde, preistorice.
Deunăzi, o astfel de namilă putredă alunecă de pe acoperișul unei case, prăbușindu-se asupra unui copilaș de patru anișori, curmându-i viața...
Puiul de om ieșise să zâmbească fericit soarelui primăvăratic!


Despre prietenele de nădejde
(395)
Fără cărți aș fi înnebunit în zilele mele de restriște.
Durerea, nefericirea mă izolează; și în această ipostază, îmi pot ține companie doar singurele mele prietene devotate: cărțile.
Sincere, dintotdeauna, mai mult în ele mi-am găsit refugiul decât în oamenii din preajma-mi!
Suntem, astăzi, în era imaginii, a imaginii efemere, năucitoare, cotropitoare, reprezentări care ne îmbolnăvesc spiritul, năucindu-l.
Doar cartea, numai cuvântul e ceea ce rămâne!
El, Cuvântul, singur el este, și rămâne, hrană a spiritului; fără el nici rugăciunea nu ar fi posibilă, ori fără rugăciuni...
Apoi, muzica!


Despre bărbatul în amurg
(396)
După o vreme, bărbatului care nu își sublimă dorințele, îi apare neșansa de a deveni foarte ridicol, ori de a suferi aprig...
În această fază a existenței calea este să te desprinzi de posesiuni, de material, și să te ridici către cele spirituale.
Bilanțul poate deveni sinistru în această etapă; dacă nu ești suficient de adaptabil, starea poate degenera în aprige suferințe, amărăciuni, singurătate(izolare), dezamăgiri.
Mai apoi, dezamăgirea poate duce la înrăire, ură și furie ascunsă.
În crepuscul, important este să suportăm singurătatea: aici, în solitudine, fiind foarte mari șanse de găsire a fericirii și a liniștii sufletești.
Să nu uităm, totuși, că, de multe ori, singurătatea se poate transforma într-o nebănuită forță, că unicitatea individualității noastre constă și în solitudine!


Despre vară și turismul modern
(397)
Ca și în zilele precedente, și astăzi mă aflu, cu mașina, retras într-un colț de natură, pe o margine de pârâu, cu goruni , jugaștrii și cu carpeni îmbătrâniți.
Stau în mașina acoperită de bălării și tufe, pe buza unui pârâu cu un firicel de apă anemic, clipocind liniștitor.
Am adus cu mine și evidența turistică pentru programarea celor care vor solicita, prin telefonului mobil, rezervări de camere.
Stau, așadar, pe bancheta din spate a mașinii și aștept apeluri telefonice din partea turiștilor din țară, urmare a unor site-uri de prezentare, de pe net, privind posibilitățile mele de cazare.
Deși mașina este acoperită de falnice ramuri de gorun, căldura din cabină devine sufocantă; ezit să ies din cauza țânțarilor.
Firul de apă al pârâiașului este atât de firav încât, pe alocuri, formează mici ochiuri de apă zglobii; în preajma acestora pietricele albe, maronii, negre, ramase pe uscat, încinse de dogoare, tânjesc după răcoarea îmbietoare a pârâiașului cu apa împuținată.
...Pe celălalt mal, și astăzi, ca și ieri, din când în când câte o mașină se năpustește undeva prin tufele și ierburile înalte, pe lângă șofer fiind, de fiecare dată, și câte o pasageră!
După o „parcare” de câteva zeci de minute, automobilele pleacă, de astă dată mai puțin grăbite!
De aici, din mașina mea, cu geamul coborât, inspir cu nesaț aroma crudă a buruienilor fragede, însetate, totuși, și ele de căldura toridă a zilei.
În apropiere: țânțari, muște-mari, albăstrii, bâzâie alene...
Câte un tril de pițigoi, apoi de mierlă mai animă firea toropită de caniculă.
La o privire mai atentă, lângă ascunzătoarea mea remarc multe victime ale acestei perioade bântuite de dogoarea necruțătoare a verii: într-un hogaș, un vierme sfrijit, uscat de soarele torid; apoi, fire de iarbă uscată, printre care zace un fluture alb lipsit de vlagă...coji de stejar ale unui arbore ucis, tras spre cine știe ce destinație, iar pe capota mașinii: trei muște inerte...
Doar în spatele meu, la circa o sută de metri, animația e mare: aleargă nebunește autovehicule de toate felurile și de toate culorile, grăbindu-se cine știe unde...
Am, așadar, trepidația, tumultul vieții undeva în spate...
Încerc să mă rup de vuietul continuu al vieții din proximitatea mea: zadarnic însă!
Mă străduiesc, apoi, să mă bucur de prilejul de a putea sta în natură, într-o relativă liniște exterioară...cu cea interioară având reale probleme.
...În ambele oglinzi retrovizoare, imaginea reflectată pare a fi de toamnă târzie: din pricina secetei prelungite, pășunea arată precum o miriște!
Și ne aflăm abia în miez de cireșar...
Un corb nevăzut croncăne undeva deasupra cupolei verzi a pădurii.
O nevăstuică se furișează clătinată către un ochi al firavului pârâiaș: agitată, țopăind pe o piatră cenușie, își înmoaie vârful ciocului în apa de argint, plonjând apoi în răcoarea ei, după care trece, în zbor razant cu parbrizul mașinii, pierzându-se sub acoperișul verde al crângului.
Sunt din nou singur...


Despre un experiment
(398)
Efectuez următorul exercițiu psihic: închid ochii și încerc să îmi lepăd, să îmi alung toate grijile, toate necazurile – tot ce e negru și apăsător în forul meu interior, negândindu-mă decât la faptul că exist și că, prin urmare, totul este...nu poate fi... decât bine!
Nicio adiere de gând, pozitiv ori negativ, nicio încrâncenare, doar respirația profundă, înceată...
Am sentimentul, nemaiîncercat, că un val delicios, amețitor, mă cuprinde și mă înalță, ridicându-mă ca pe un fulg.
Este o senzație deosebit de liniștitoare, copleșitoare, descătușătoare, binefăcătoare!
Sentiment care, din păcate, nu ține decât câteva secunde!
Apoi, din nou gândurile cele năpăditoare, epuizante, sufocante...



Despre medicina antică chineză
(399)
Medicul antic chinez trata omul...sănătos – pentru acesta primind remunerație; acel medic care se îngrijea deja de unul bolnav era considerat a fi mediocru, neprimind onorariu pentru prestația sa.
Ce adevăr magnific zace în acest principiu!...


Despre coarnele de cerb
(400)
Rostul schimbării(lepădării) coarnelor la cerbi, primăvara...
Fenomenul se datorează instinctului de autoapărare: coarnele pentru cerb sunt arme redutabile; iarna, posibilitățile de mișcare fiindu-i reduse, datorită nămeților, fără aceste vajnice arme animalul ar cădea lesne pradă dușmanului, în special lupul!
Imediat ce primăvara începe să ițească, soarele surâzând firii, taurul pornește să își refacă rezervele de calorii epuizate.
Pentru aceasta, un prim pas pe această cale se realizează prin debarasarea de coarne – lest care l-ar împiedica nespus de mult în hălăduirile sale primăvăratice după hrană, prin desele păduri.
Acum, ca armă de apărare, îi este fuga: nestânjenită de podoaba grelelor coarne și nici de omătul cel gros.
...Dar lipsa „pădurii” de pe capul cerbului durează relativ puțin: în preajma ceremonialului nupțial, la finele lui răpciune, armele – podoabe îi sunt deja recrescute: mai falnice, mai impunătoare, gata fiind de confruntare...
Și totul s-a petrecut în doar șase luni, timp în care taurul a avut nevoie de un imens aport de calciu în organism, agonisit din diverse muguri, ierburi și scoarțe de arbori!
Apoi lupta...
După care învingătorul se alege cu cioporul de ciute!
...Trece toamna, codrul se despoaie de culori; vine, iute, anotimpul cu o singură nuanță și cu recea-i mantie: cea de omăt...apoi, după vifore, geruri și soare cu dinți, apare triumfător, iată, floarea zăpezii: ghiocelul, având ca guler: o frunză uscată de fag!...
Ițește, apoi, sângele – voinicului, păștița, creasta cocoșului...iarba...și frageda frunză de fag.
La finele lui florar, împreună cu ciuboțica – cucului, în inima codrului, o ciută iscă o nouă viață :apare un vițeluș slăbănog, roșcovan, cu pete albe...
Sub paza mamei, puiul de cerb își începe călătoria, înveselind natura cu salturile lui sprințare, copilărești...


Despre iubiri
(401)

Nu pot, și nu am putut nicicând să iubesc, să mă atașez excesiv de ceva, ori de cineva, știind că, mai devreme, ori mai târziu se va produce ruptura, despărțirea...
Mai trist e că nici chiar pe mine însumi nu am putut, și nu prea pot a mă iubi...
Ajung, iată, la concluzia că dobândirea de bani, de avuții, nu merită efortul.
Cei mai mulți, mult prea mulți, cred că prin intermediul banilor pot face orice.
Însă asta nu ar fi o problemă...
Mai trist, și revoltător, este faptul că aceștia sunt în stare să facă totul pentru dobândirea de bani!


Despre căderi
(402)
Cad...vertiginos, irevocabil...
Amintindu-mi de fericirile de altădată, acum, la restriște, suferința devine mult prea mare...
Încerc să mă bucur de cât de mult, cât de sus m-am putut avânta, oricum bine că nu atât de sus încât impactul, revenirea la sol să devină zdrobitoare, fatală.
Nădăjduiesc!
Deocamdată cad...
Atât.


Despre pachetul de cafea( Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(403)
Primesc de la cineva un pachet de cafea cu boabe având ambalajul atât de jerpelit încât am ferma convingere că acest dar a servit, mult timp, ca unitate de plată pentru diferite servicii.
Mă grăbesc să-l dau și eu mai departe...




Despre greaua ascensiune
(404)
În urcușul meu către Lumină, cu o mână îmbrățișez Durerea, iar cu cealaltă încerc să mă țin aproape, strâns de Dumnezeu...
De aici, din durere, îmi sorb energia, puterea necesară ridicării către El: ca păstrăvul în vârtej!


Despre tânjirea către singurătatea inimii
(405)
Am ajuns să-mi doresc ca în spațiul meu vital să caut să mă întâlnesc cu cât mai puține persoane și - pe cât posibil - pentru cât mai puțin timp.
Încerc să intru în discuție cu cât mai puțini oameni.
Mă zbat, însă, ca gândurile, mintea mea, cea buclucașă, să nu îmi mai tulbure atât de mult inima!
Dar lupta aceasta numai ușoară nu e...