Motto : mi-ai semănat în suflet gând și-a răsărit un drum...
"gândurerile tale ce se plimbă cu ale mele"

La 21:15, din București... deci, călătoresc șapte ore în noapte și ajung mai aproape de taina Lui în plină jumătate a dimineților lui 29 septembrie. Nu cunosc pe nimeni la Iași, nici orașul. Îmi trec prin minte, în șir, variante înmulțite de necunoscut... și de acolo, în sulfet, și iarăși în minte, precum strigătul și ecoul din fața Muntelui... nopți la rând refac drumul pâna când, într-o dimineață, mă trezesc gata să-i dăruiesc pasul. Doar ce ajunsesem în București, după un Voiaj al gândului, al sufletului, al dilemelor și rarelor certitudini. Dar despre, altădată, când, poate, mai "târziu cunoaștem Calea, Adevărul și Viața, într-un singur reper."

Îi zic mamei: plec mamă... nu ți-e de atâta drum, mamă?… Nu mamă, când drumul e dus de gândul bun, chiar mă odihnește...
....................
...........................

Zborul tors de 7 fuse orare, din Montréal-acasă, n-a fost atât de fericit, și unic ca drumul acesta la Iași...

Încropesc o bocceluță, de data aceasta, cu esențialul, numai că "în viața de toate zilele întâlnim la tot pasul mărimi care iau valori ce se schimbă sub influența unor factori întâmplători"... Cam asta reținusem eu din multele cifre și formule, ba mai mult, din cele câteva "jocuri" cu zarul… doar ieșind din casă, aveam să simt o absență: fotografia cu piatră în formă de cruce a lui Miron Pompiliu, ce mi-o puseseși semn în cartea cu formule și cifre, iar pe copertă...

Găsesc în microbuz un loc care-mi convine, lângă fereastră. Să privesc întunericul nopții călătorind odată cu noi, ne va lumina Calea... Lângă mine e o femeie care se arăta foarte "serviabilă" să mă instalez lângă ea pentru un drum așa lung. Pentru mine, toți din autobuz merg la Iași, numai că nu e așa. Întreb cum e în gara dulcelui târg, cum pot să-mi petrec "pauza" până răsare soarele… un bărbat de pe celălalt rând începe să zâmbească nu prea asigurator... să fiu atentă și, de nu bag în seamă pe nimeni, nici o provocare, pot să scap. Nu mai mi-e teamă, sigur vom ajunge... am traversat eu oceanul, a nimerit orbul Brăila, ‘oi ajunge și eu acolo unde mă îndrumă gândul cel bun...

Întru în "discuție" cu femeia de lângă mine. Îi spun de unde vin, unde locuiesc și câteva cuvinte despre depărtări... Nu e genul, nici al metaforelor, nici al altor cuvinte învelite sau șlefuite. E de o simplitate dezarmantă... sinceră, temătoare și de o eleganță, că aproape mă complexează. Îmi povestește și ea repede: venise la București să-și conducă bărbatul la aeroport, pleca în Cipru, la fata care e măritată cu un cipriot și cu care are doi copii, și că ea mai are încă o fată, care e tot în vizită la soră-sa, că bărbatul s-a dus acolo la muncă, au datorii la patru bănci, că mai are un băiat în Italia... "doamnă, dacă vă spun că a făcut facultatea, dar s-a dus în Italia să muncească, pune prelate la camioane, dar avem datorii mari, ce era să facă?!"... Apoi, îmi zice și că tare e greu pentru o femeie să călătorească singură, mai ales noaptea, că sunt tot felul de oameni, că ea s-a rătăcit prin București, și că oamenii au îndrumat-o greșit, și că a plâns, și până la urmă a ajuns la autogară... Se așezase de două ore pe scaunul acela și nu s-a mai dat jos din autobuz, îi era teamă că pierde plecarea spre casă. Era de-acuma singură pentru vreo șase luni... și aici am aflat că era din Bacău... și-am aflat că la Bacău se ajunge pe la ora unu... Ne-am retras apoi fiecare în gândurile noastre… și ea a adormit, cu mici « murmure »...

Mă pierd printre gânduri întrerupte de emoții trăite înainte de evenimentele care le-ar putea provoca. Voi păși pe urmele gândului tău. Nu pot adormi. Privesc viteza întunericului și știu că mă duce spre lumină...

Și în gândurile tale... găsesc: dacă ai coborî la Bacău și-ai sta la această femeie peste noapte!... și de acolo, dimineața, ai lua autobuzul spre Iași, doar o oră jumătate... ai ajunge mai odihnită, fără stresul unei nopți petrecute într-o gară (mă avizase bărbatul acela, că e tare insalubră), dar nu îndrăznesc... Femeia de lângă mine dorme parcă liniștită că mă are în stânga ei... Îmi plecă repede gândul să o întreb, să-i cer câteva ore de găzduire... Mi-e somn a oboseală, în mașină e întuneric, de citit nu pot citi, gândurile mi se amestecă, firul de pe ghem se deșiră odată cu drumul... să nu se rupă pe undeva... n-aș ști cum să-i fac nod... îmi zic: voi merge, voi ajunge...

Îmi fixez ochii în întunericul de afară, împăcată a bucurie că drumul e de bine și că nu se va opri doar că ajung. Simt drumul dincolo de un capăt imaginar, de un scop, de o țintă, e drumul unui popas... Se trezește femeia din dreapta mea........ "doamnă, de ce nu veniți la mine în noaptea asta, faceți o baie bună, dormiți câteva ore, dimineața ajungeți ca omul acolo unde aveți treabă, eu știu ce înseamnă o femeie singură. Doamne, Doamnă, chiar așa, veniți la mine, suntem singure, nu ne deranjează nimeni..." Cred că îngerul m-a atins cu gândul lui, sau tu ai dat cu zarul până s-a născut Yames de 6, a un șitu câta oară. Altfel nu se poate ca acea femeie să-mi întâmpine gândul cu atâta simplitate și bucurie. Îi mărturisiesc că n-am avut curajul... "văi, Doamnă, dar se poate, omul se cunoaște repede după vorbă, îl simți dacă e om bun, veniți la mine, întrebați șoferul la ce oră aveți cursă spre Iași, doar că o să pierdeți banii, diferență de la Bacău la Iași, luați mâine dimineață alt bilet..."

Dupa trei ore de mers, oprim pentru popas, la un fel de han, nu mi-aduc aminte cum îl cheamă, ceva Pog... Mănânc, o invit și pe femeia aceea cu aripă de înger. Nu vrea, îmi zice ca ea ține post. O invit măcar să stea la masă cu mine, și stă. Mă invită la ea la masă, la o ciorbiță de văcuță, varză cu mămăligă........ un bun samaritean mi-a ieșit in cale și voi innopta la Bacău, voi fi maine la Iași și m-aș bucura să ne întâlnim...(!?)

Coborâm la Bacău, în față blocului, la parter, al necunoscutei femei. Îmi dăruiește casa ei ca pe un drept al meu de popas, dreptul drumețului cu treabă bună. Îmi face patul, îmi lasă televizorul deschis, spunându-mi că știe că un om obosit adoarme cel mai repede la un televizor deschis. N-o contrazic cu alte tabieturi personale. Îi cer un măr din cosulețul de paie, ca un cuib, din bucătărie, ma spăl pe dinți, îi mulțumesc pentru gestul ei de încredere și ma culc pe canapea... un așternut proaspăt și liniștitor........... Nu știu cum o cheamă pe această necunoscută, și nici ea pe mine. Urma să mă trezească ea pe la 4:30. Adorm, nu știu când, dar cred că repede...

Mă trezește, cum spusese... Ea nu dormise, făcuse curățenie prin casă, prin locurile prin care dăduse cu otravă pentru gândaci. N-am auzit nimic...

Cafeaua are aroma unui cântec acompaniat de un lătrat de câine. Primesc de undeva o undă albastră de energie...

O întreb cu jenă cât îi datorez... "Văi Doamnă, așa ce mă bucur că am putut să fac o pomană, mai ales că mergeți la un cimitir... Am și eu mulți morți"... Bogdaproste! Cum va cheamă?... Maria... Și pe mine tot Maria... Îi fac o poză în oglinda de pe hol, să o pun cândva de tablou... Această Mărie este Yvves de la Castelul meu în alb sau de la Casa de pe plajă... Îi cer coordonatele pentru o reîntâlnire. N-am la mine decât câteva uși de la dulapul cu lunile anului, le primisem de la Denise, când plecasem în vacanță. Știi când spuneai tu că Denise e pericolul cel mai mare......... cu timpul n-ai mai zis nimic... Denise ne părăsește, se duce la iubitul ei de pe malul Atlanticului. Mi-a lăsat mie toate ușile, spunându-mi că numai eu mă pot bucura de ele. Îi las Mariei două uși, una cu gânduri de februarie, alta de aprilie... Îi traduc primul gând de februarie...

Ma conduce Maria până în stația de autobuz, care tocmai vine... ne depășește... se oprește la stop... stația e dincolo de intersecție... alerg să-l prind pe ăsta, timpul probabil de plecare din Bacău spre Iași apropiindu-se de limită... ajung în stație înaintea autobuzului, trecând pe roșu... ma uit încă o data în urmă să o salut pe Maria... o vad cum încă mai aleargă și ea spre stație... las bagajul jos, acolo unde mă aflu... și dau o fugă în întâmpinarea ei, să o îmbrățișez și s-o sărut... să-i mulțumesc încă o dată... fug iar, și urc în autobuz... strânsesem câteva noduri în gât...

La autogară mai sunt un loc și trei minute, și maxi-taxi pleacă. E încă întuneric, cu cerul puțin roșu-portocaliu. Mă așez pe un scaun, singurul liber. Mă ridic, mă duc în față și întreb dacă cineva e din Iași. Nimeni nu e, toți merg la... insist și întreb dacă cineva știe unde este Muzeul literaturii. Nu zic de cimitir, că nu știu cum să-i zic, apoi să zic de junimiști, m-aș complica prea mult în ochii oamenilor care, în marea lor majoritate, merg cu treburi pe la spitale. Totuși, primesc un răspuns încurajator de la șofer: întrebați când ajungeți...

Tot drumul privesc pe fereastră, fără gânduri. Îmi mai vine un abur de întrebare mirată: ce legătură ai tu cu Miron Pompiliu, de ce faci asta. Când i-am spus mamei că mă duc la Iași, și lui tata, și lui frate-meu, niciunul nu m-a întrebat de ce (?!). Când am ieșit pe ușă, i-am spus mamei că mă duc după o urmă, că am primit un dar și că țin mult la el, și că voi ajunge la cimitir și voi aprinde o lumânare... "bine mamă, vezi pe unde mergi, fii atentă cu ce oameni te întâlnești, să ai vreme și drum bune, după sufletul cu care le faci". Îmi aduc aminte de întrebarea aceea care mi-a marcat mult gândul de-a lungul și de-a latul: tu de ce alergi?! Răspunsuri sunt, dar fără rost pentru cei care întreabă și se miră, așa că tac printre cuvinte...

Ajung repede la Iași, la gara din Iași. Intru la un băruleț, nu e nimeni, doar băiatul de la tejghea. Iau o cafea și pun și eu o întrebare: cum ajung la cimitirul unde sunt la odihnă veșnică scriitorii. Băiatul se lumineaza și zice: nu poat fi decât la Eternitatea, e cel mai mare din Iași, acolo trebuie să fie... luați-o pe aici, pe Independenței, și mai întrebați… plec cu drag să descopăr drumul, acea porțiune, de la gară din deșert până când… până în eternitate. Mai întreb pe vreo trei… mă privesc curioși, fără zâmbet și fără răspuns... zic ceva de muzeu, dar n-am mai mult succes. La o intersecție, doi oameni stau de vorbă, îmi pare mie, în contradictoriu. Un bărbat adus de spate încerca să lămurească o femeie despre ceva... acel ceva îmi ajunge, indiscret, dintr-o zonă culturală... mă apropii de ei: bună dimineața! Bărbatul, trezit din controverse, cu zâmbet larg și gălăgios: bună să va fie inima... aș avea și eu o întrebare... cum ajung la...? ce întrebare frumoasă... ! și una, și altă... și femeia frumoasă a zâmbit și ea... și vorbim vreo cinci minute despre "planul" meu... scot o hârtie... și el îmi desenează câteva linii cu intersecții... ce frumos că cineva vine în orașul lor de peste mări și țări, și oceane, ca să aducă o floare unui poet. Fac poze, iau adresa Maurei să-i trimit fotografia. Tot ea mă conduce în stația de tramvai, să nu rătăcesc... și să pierd timpul. Când îi "acostasem", omul m-a asigurat că ei nu sunt soț și soție, că ei, de câte ori se întâlnesc, au de dezbătut pe teme de familie, cu copii plecați prin lume și dor de casă.

Cu tramvaiul merg puțin… foarte aproape de cimitir, printre niște străzi înguste… întreb un alt om adus de spate: unde e Eternitatea?… Eternitatea e după colț… ies la o deschidere cu o poartă mare. Sus… Eternitatea. Mă duc la "recepție" glonț. Cu zâmbetul celui care simte că a ajuns unde trebuie, cu câteva explicații despre depărtări, obțin "adresa" lui Pompiliu. Iau drumul înspre... Mi-ar fi plăcut să văd acest drum, care duce la capela, atunci când s-a născut mormântul. Acum, acest drum de taina e o șosea marcată, îi lipsete doar trecerea de pietoni. O iau la picior, cu "harta" în mână... de departe zăresc... mă opresc... privesc... ma uit în jurul Lui... îmi vine să strig... si deja mă auzi... îmi tremură ceva în stomac... mi-e bine și rău... ajung în "Casă albă, dragă mie,/ Ce-a fost soartă să ne fie!/ Vânt a pustiu bate-n ține/ Și durerea geme-n mine."... pentru mine, acesta e universul eternității, unde stelele cad în ploaia lacrimilor... Un câine doarme la poalele statuii. Când mă simte că sunt aproape, se radica si, vinovat, o ia printre statui, cruci cu ani "între" și fotografii în portrete ovale... se oprește lângă o Creangă cu amintiri din copilărie…

Mă apropii pentru o clipă de "împreună", intru, privesc de aproape... privirea aceea pentru departe... Mă uit în sus să văd copacul. Ies și-o iau înapoi, să caut flori și lumânări...

Apare și Katya... o strig... ne întâlnim cu zâmbetul primei vederi... În piață, eu aleg trandafiri... 7, ca și 7 lumânări De ce nu 5 sau 9 sau cu soț?!... Nu te gândi că e o logică, e doar un gând despre plop... Mulți ani de naștere se termină în 7, ca și o rostogolire de zar. Katya ia garofițe roz și albe, nu mai știu, la ea nu era cu număr, erau din cele cu mai multe pe o singură tijă, câte tije(?), nu știu, i-am lăsat ei gândul... Mă bucur că suntem împreună… ea nu știe că eu dădusem deja o tură... și culesesem frunza cu umbră de palmă peste gândul Lui... Fac doar câteva poze, lipesc "afișe" cu ultima ta ploaie… si parcă, de pe scara mea… sun de mai multe ori... Nu răspunde nimeni... Mi-e neîmplinit gândul, dar nu trist... Aprindem lumânări... împrejmuiri... îmbrățișări... cu fire de Tymp din ghemul ce mi-l dăruiseși, rostogolindu-l peste mări...

Am ieșit din cimitir. Urma să ajungem la muzeul literaturii, aveam un nume și un număr de telefon, greu primit de la administrația Eternității. Ca prin minune, suni. Mi-aduc aminte de bocceluță, și găsesc "pretextul" cel mai bun să ne întoarcem și să te știu și pe tine pentru o clipă în aerul acela de lângă...

“Teiu-a cărunțit în galben. Frunze cad pe caldarâm. Pe cutia muzicală e o floare de salcâm... ai văzut...”

Drumul la Iași a fost tot presărat cu gândurile tale din Arborele sângelui. Îmi ziceai : fă-le, udă-le, fă ce știi tu, cum simți tu, să răsară, să înflorească, să țină de eternitate... Așa a început drumul meu spre dulcele târg... "ai văzut cum clipă albă se ascunse după nor/ cum părerile albastre se nășteau din simplul dor/ cum Frumoasa de pe plajă a adus cu ea deschideri/ și cum toată halimaua se întoarce în închideri/ de aceea-n Scoica serii las să cânte doar plăcerea/ și în marea mea poveste să cultiv din nou părerea..."

Drumul de întoarcere a fost pietruit cu privirea crucii, care întrebă si azi: urmasii nostri de Sânge și Cuvant, cine suntem noi? Mai suntem?

Pescarușul voiajor îmi făcu un dar, un drum, pe care l-am început acum, să fie... doi ani. Gândul a călătorit de atunci pe o cărare din vis, apoi a dat de o ușă pe mijlocul plajei, a deschis-o, și..."închei, mărturisindu-ți că dacă Europa nu ar fi într-o astfel de "fierbere", m-aș întoarce acasă. Aici nu-mi lipsește nimic, decât iubirea. Am parte de toate dar, cel mai mult, am parte de dor."...