În această sfântă dimineață de Paști m-am îndreptat ca un creștin spre o mănăstire dragă sufletului meu. Ca de fiecare dată când mă îndrept într-acolo simt o chemare, o liniște aproape fără explicație. Încerc în aceste momente să-mi golesc mintea de orice alte gânduri. Să fiu acolo în Casa Domnului cu trupul și sufletul.

Ochiul meu însetat de vedere scrutează de fiecare dată tot. Biserica cea nouă dar și cea veche, chiliile măicuțelor, copacii, florile, aleile tăcute și încărcate de veacuri de pașii creștinilor care le-au trecut, icoanele care își au obârșia în facerea omului după chipul lui Dumnezeu. Vorbesc de veacuri pentru că mănăstirea e una veche.

Dumnezeu a vrut ca această zi de sărbătoare să fie una foarte frumoasă prin aceste locuri. Soarele parcă astăzi a strălucit mai altfel decât oricând, păsările parcă au cântat mai frumos ca niciodată, verdele pomilor parcă a fost astăzi mai crud. Acești copaci transparențe ale divinului, porți ale cerului, care păreau deschise. Așa după cum ar fi spus un preot parcă astăzi a fost o altfel de lucrare.
Oamenii au fost mai buni, mai pioși, s-au tolerat mai mult. S-au îndreptat râuri către Casa Domnului.

Omul trebuie sa înțeleagă că toate lucrurile încep și se termină înaintea lui Dumnezeu și în lucrarea lui, și atunci în toată viața lui o să facă referire la acest moment, în care în fața lui Dumnezeu va trebui să prezinte, să raporteze, ce a facut, și să aștepte verdictul Lui.

Deci, este obligatoriu ca să înțelegem că realitatea pornește, izvorăște din Dumnezeu, și că lucrurile din jur sunt trecătoare, iar Dumnezeu este veșnic și atunci în toată viața ta trebuie să te raportezi la Dumnezeu pentru a ști ce să faci acum și aici.

Atunci omule: Nu mai privi în jos, ridică-ți privirea! Uită-te la un Dumnezeu plin de iubire, care abia așteaptă să te încrezi deplin în El și numai în El.