A murit Don Cezare, poetul, urmând soarta firească a oamenilor. L-am cunoscut, timp de trei nopți și două zile, perioadă în care l-am însoțit, ca un câine, peste tot în orașul copilăriei și tristeții mele, Caransebeș. Îl invitasem pe marele poet să lanseze o carte ce reușise, la vremea respectivă, să tulbure viața literară românească, "Timpul asasinilor", editura "Libra", 1997. A venit, însoțit de editor, Jan Tomescu, și ne-a fermecat pe toți, într-atât, încât în primul număr al revistei literare "Cenaclul artelor", februarie, 1998, l-am propus la premiul Nobel pentru literatură. Mai mult de atât, în acel an, am încercat să creez un "comitet de sprijin" pentru poet, pentru nominalizarea sa ca propunere a României la premiul Nobel, pentru literatură. A fost un proiect eșuat, reușind să strâng doar câteva semnături și mult mai multe "du-te dom’le d-aici!". A rămas doar argumentația la propunere, scrisă cu sinceritatea și entuziasmul vârstei de atunci, pe care o redau: "A îndrăzni să vorbești despre poezia lui Cezar Ivănescu este ca și cum «ți-ai apropia nările de propria-ți mamă», pentru că don Cezare nu scrie poezie, ci lasă dumnezeirea să lăcrimeze pe coala albă de hârtie. Hemoragie a tristeții, versul ivănescian se umple de poezie ca fecioara de duh, născând răstignirea. Cezar Ivănescu este un erou civilizator, pentru că versul său nu este scris cu cuvinte, ci cu durere și renunțare. Poezia sa este, întâia dată, sunet, ticăit de inimă, scrâșnet de viață pulsând sub osul șlefuit al tâmplei, suspin și lacrimă de preacurată născătoare de Criști, răstigniți pe cuvânt. Câți poeți are țara românească? Păi, să-i numărăm pe degete! Întâi, cei duși, aibă-i Domnul sfetnici, la dreapta Sa: Eminescu, Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu. Dintre cei rămași: Cezar Ivănescu. Iată că am făcut o palmă cu degete. Această palmă trudită a înțepenit în scrierea poeziei limbii române. Cei rămași, numărați-i dumneavoastră, pe degetele de la picioare!”
Dumnezeu să-l ierte și să-i odihnească versul!