Aseară mă pregăteam să țip, să spun cu voce tare: e prea mult! Prea multă înghesuială, prea multă fugă inutilă, prea multe eforturi, prea multă singurătate, prea multă indiferență, prea multă slăbiciune. Prea mult pentru mine! Între o amorțeală fizică și un disconfort general, între gândurile afumate și ochii încețoșați, se leagă o formă ușoară de deprimare, pe care o atribui anotimpului, deși știu de unde provine de fapt.
Fără prea mult timp la dispoziție să lâncezesc în starea în care mă afund, m-am regăsit într-un loc perfect. O grădină boemă, cu mese împletite, unde seara scârțâie sub tălpile ce pășesc în pietriș și aromele de ceai ce ne așteaptă. O casă cu ferestre mari, compuse din ochiuri mici, ca niște vitralii neterminate, un gard mic, ce delimita timid teritoriul, fără a avea pretenția de a-l apăra în vreun fel. Sub copacii aplecați într-o boltă pictată în frunze și ramuri, o lampă cu fitil care să ofere atâta lumină cât pentru a contura profilul fiecăruia dintre noi.
Mi-e inima sfâșiată, iar vântul suflă prin crăpăturile ei. Mi-e sufletul pustiu și simt cum ploaia cade, distrugând și ultimul firicel al unui gând neterminat. Mi-s nopțile zile și zilele singure și măsor fiecare clipă ce trece fără tine. Am ochii un ocean de lacrimi iar pe obraji îmi curg fluvii imense. Am visele identice și visul mi-e rugă. Am speranțele obosite, am vise și speranțe, dar mai presus de toate am sentimente. Am în minte ochii tăi, privirea ta duioasă ce cobora încet, peste mine, cuprinzându-mi sufletul. Totul e într-o liniște armonioasă. Mi-am servit dintr-o cănuța de lut aburindă, băutura fierbinte. Astăzi mi se pare ciudat gustul, ieri l-am sorbit, lăsându-mi în urmă tristețile, fără să conteze prea mult pentru mine faptul că mi le pierdeam. Dincolo de clipirea ochilor, universul e altfel, altfel decât gândurile triste adunate în mine, decât lacrimile pierdute pe chipul meu, altfel decât încercarea mea de a zâmbi.
Mi-am strâns durerea gândului meu sub pleoape atât de tare și am simțit că se poate ajunge dincolo de mine, cu un dor imens. Fără să știu de ce, de unde, de când, vise ce păreau cufundate în abisuri, au renăscut.
Deschizând ochii, am dat de singurătate și de golul din suflet! Nu mai vreau să zbor, să mai am vise cu baghete fermecate! Oricât aș încerca să mă ascund de singurătate, tristețea...ea, tot mă găsește, există mereu acea umbră!