Ei, și ? Ce dacă vidul nu mai era atât de vid ?
El tot vid a rămas... Și în ea, tot vid a rămas... Faptul că îl face mai puțin vizibil nu înseamnă că nu mai este.. Nu are rost să se ascundă, nici măcar să nu încerce lucrul acesta ! Pentru că numai alături de el, ea nu putea !...să poarte masca cea de toate zilele, doar el a fost cel în ochii căruia masca aceasta nu însemna... NIMIC ! Nimic, ea nici nu exista... Întotdeauna i s-a părut mistică blândețea și siguranța lui, de a o aduce la limita cedării, cea în care ea renunța să nu mai fie "ea", lăsându-se apoi, încetul cu încetul, disecată lent, de ochii lui... Ochii aceia ! I se părea că își pierd tot profanul, atunci când o priveau... Era disecată în adâncuri... Era privită în adâncuri... În adâncurile ei, pe care credea că nimeni vreodată, nu le va ajunge cu ochii... profani ! Aceasta a fost și problema, el era un om profan, ancorat în realitatea profană !
Atunci, cum ? Cum se făcea că de fiecare dată când se întâlnea cu ea, tot profanul se transforma, transcendea în sacru ?
( Și pentru că nu pot să mor cu răspunsul pe buze - care acum, sunt cât se poate de profane - : sacrul a venit din ea... De fiecare dată când o privea, el se uita nu la ea, ci în ea... )
Și așa au intrat în joc. Nu știau ce vor face. Spontaneitatea care îl caracteriza atât de mult, a tot dansat... ba în el, ba trecea în ea... Iar ei nu făceau nimic.
De fapt, ba da, făceau totuși ceva : trăiau momentul... Nesăbuiții ! Au ajuns să se răstignească unul pe altul... Încet, încet, cu fiecare cuvânt... Ea simțea la început că este, apoi însăși era umbra unei dulci agonii... Jocul periculos al amestecării durerii cu plăcerea... a ajuns expertă în el...
În fiecare noapte, cu ochii obosiți și părul strâns la spate, cu un corp cosmic hipersensibil care îi scutura o pulbere de aur în mâini, ea scria neîncetat în jurnal. Scria, cu speranța nestrămutată de a se elibera de atâta simțire nebună... Se culca, îl visa, a doua zi îl vedea... Când nu comunicau prin vis, comunicau pe viu... O legătură continuă, care se perpetua periculos de continuu.
Până când el a realizat că ea mușcase din fructul oprit. Și că a fost atât de orb să nu o vadă, pentru că a făcut-o în prezența lui. Dar nu, el era prea amețit să guste din fecioria și tinerețea tinereții ei, a zâmbetului ei, a privirii ei îndrăgostite... Atunci, el s-a oprit. Și ea a murit.
"Adio, sau măcar la revedere într-o altă viață, care cu siguranță nu va fi a noastră ; căci jocurile de-a existența, după cum știm, sunt interzise de ceea ce, trebuind să existe, a și trecut... Este acel minuscul, și totuși de netrecut, Forbidden Game, pe care ni-l impune Actualitatea noastră"... "Se face tot mai târziu"... Nu-i așa, Antonio Tabucchi ?