Nările-s pline de întuneric. Iluzionându-mă olfactiv cu portocale, identicul negru mi se revelează încă o dată. Pe sub birou, sub pat, clădiri sau ceruri de gură ori stele. Și apoi, totul e nimicul. Totul e asupra noastră, arborii fără rădăcini în adevărul cotidian, oamenii fără adevăruri în rădăcinile naturii. Sinele are continuitate în doi? Ori ne-am ciocnit unul de altul și n-am mai rămas decât două jumătăți. 1/2 poet, 1/2 psihopat. Întotdeauna mi-au plăcut fracțiile erotice. Autonomia eului meu se desprinde, în fața tiraniei tale. Stau într-un colț și mă urmăresc, părăsindu-mă umbrește. Nu mă întorc, nu-mi fac cu mâna. Ești în celălalt colț. Fluturi gastrici zboară gălăgios prin noul meu trup și-mi aștept ecoul în doar două brațe. Fluturi în verde și roșu, nu maghiari, doar lipiți pe veșnicele semafoare la care așteptăm să ni se încheie nopțile. Amintește-ți cascadele. Cea acidă de oameni, pe toate scările Bucureștiului în care am fost doar un cerc de spumă - neomenesc - pentru că nu ne place umanul. Nimeni nu se spală de păcate acolo, toată lumea le dobândește. Să nu înecam fluturii în ape. Iubiți și fluturii vagabonzi.

Stimați oameni călători, trenul circulă în direcția greșită. Urmează stația nimicniciei, cu peronul pe marginea prăpastiei. Pentru direcția corectă, coborâți-vă ochii. Acolo jos e un cuțit. Tăiați-vă aripile înghețate. Nimănui nu-i place ratarea. Și nimic nu-i mai împuțit decât mirosul de carne de om prăjită. Aromată-i sâmbăta asta fără voi și cu unghiile-nfpite în portocale și spate...