Despre o premoniție
(103)
Seară sumbră, cenușie de făurar…
Deschid, la întâmplare, taman la pagina 49, cartea Sandei Stolojan: Jurnal din exilul parizian.
Iată ce nota doamna Stolojan, în al ei jurnal, la data de 30 noiembrie 1990:
„Timpul pentru redresarea României va fi lung, atât de lung încât, când va veni momentul, va fi poate prea târziu pentru renașterea a ceea ce s-a numit tradițional România. Va fi o altă țară sau o altă regiune dintr-o Europă altfel structurată. Dar, în orice caz, o altă entitate, a cărui profil este foarte incert.”
Așadar, doamna știa…
Personal nu aș fi crezut să fie justă prezicerea aceasta, atunci, în 1990, și nici chiar mai târziu…
Acum însă o cred!
…Afară plouă; la postul Realitatea tv. Andrei Gheorghe… pune la zid, de astădată la Brașov, „Taxa de primă înmatriculare” atrăgând oamenii să semneze protestul, opoziția lor pentru a împiedica continuarea aplicării acestei dări abuzive, excesive.
Câțiva dintre semnatari încearcă să înfiripe un discurs, de protest, în fața camerei de luat vederi; de emoție, aceștia devin incoerenți, biete marionete, victime ale unei Românii conduse de hoți și de „jmecheri”….




Despre marea de culori
(104)
…Și iarăși cad frunzele, părăsind arborii, părăsindu-ne pe noi. Se despart de lujeri, de crengi, lăsând copacii dezgoliți, sumbrii.
Câtă culoare, câtă lumină în aceste frunze căzânde!
De la ele ar trebui să învățăm să plecăm senini, frumoși și frumos.
Frumusețea frunzelor, în pragul săvârșirii lor, contrastează dur cu tristețea, cu goliciunea ramurilor ridicate a rugă către cer.
Jos, foșnește o minunată mare de culori; sus, pe un ram de paltin, pe fundalul unui cer înnorat, o cioară cârâie sinistru…
Într-o noapte, foarte curând, va veni o brumă haină și va despuia toți acești arbori de veșmântul lor pastelat, lăsându-i goi și hâzi ca niște arătări.
Veni-vor ploile reci, ale sfârșitului de brumărel, cu rafale de vânt tăioase, măturând ultimele vestigii ale verii: adormitele frunze ruginii, aurii, vinete, roșcate.
Încet, tiptil- tiptil, iarna se va furișa cu gluga-i albă, imaculată, monotonă, rece.
Dar ca toamna, niciun anotimp nu e atât de policrom, de duios, de somptuos. Este evident: culorile s-au născut toamna!
Și pentru a-mi sătura privirea și sufletul de această avalanșă multicoloră, mi-am umplut odaia cu frunze, cu mirificele culori, nuanțe, pe care numai toamna le știe desena.




Despre boli
(105)
Oamenii se împart în: bolnavi declarați și bolnavi nedeclarați!(Variantă la: nu există oameni perfect sănătoși, numai oameni insuficient investigați…)




Despre iubire…la greci
(106)
Ipostaze- paliere- ale iubirii la greci:
- philia: iubire de ceva;
- agape: iubirea firească a aproapelui;
- eros: iubirea pasiune, proces de fuziune totală între parteneri, de același sex, ori de sexe diferite.
Iată, așadar, nuanțarea, întoarcerea pe toate fețele posibile ale acestui nobil sentiment uman, la un popor cu o veche tradiție culturală!




Despre zile și nopți în munții Gurghiului(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(107)
Final de răpciune petrecut la observații la boncănit de cerbi sub vârful Seaca(1777m), împreună cu maistrul de vânătoare Eugen Buineag.
Ajunși la locul de mas, cabana Scorușul, situată sub vârful cel mai înalt al munților Gurghiului, lângă izvorul Sebeș, ne instalăm în camera destinată personalului silvic; ne scoatem din rucsacuri alimentele, mantalele, cartușele, ne montăm armele și, după o pauză de un sfert de oră, înainte de căderea serii, pornim, împreună cu iscusitul știutor în ale vânatului și vânătorii, maistrul Buineag, într-o recunoaștere pentru observarea eventualilor cerbi boncănind prin împrejurimi.
Ne îndreptăm înspre vârful Seaca, urcând pe poteca de vânătoare din spatele cabanei.
Este înnorat și e răcoare. Poteca este mărginită de bogate tufe de afine, cu fructe negre, dulci, precum și de buchete de ferigi, risipite printre molizii seculari năpădiți de barba- ursului…
Urcăm încet, în tăcere, pe cărarea de munte… Din când în când, ne oprim pentru a asculta glas de cerb înfocat de fiorul dragostei. Este încă departe, undeva în dreapta noastră, la limita cu teritoriul ocolului silvic Gheorgheni.
Treptat, norii se întunecă și începe să cearnă o ploaie măruntă, densă și rece.
Ne continuăm drumul…
La vreo șaizeci de metri înaintea noastră, un ciopor de trei ciute zbughesc înnebunite, stârnite de subita noastră apariție. Oprim ca să ne tragem sufletul, delectându-ne ochii cu agilitatea ciutelor dispărând treptat în negura bătrânei păduri de molizi.
Ne continuăm drumul, tot mai sus, înspre culme, îndreptându-ne către stâncile Cap- Sebeș.
Se lasă întunericul, negura accentuând lipsa de vizibilitate, iar ploaia se întețește îngrijorător. Ne hotărâm să începem coborâșul către cabană.
Buineag, bine dispus, îmi povestește, în surdină firește, întâmplări și obiceiuri vânătorești, împestrițate cu bancuri…cinegetice.
Disting anumite exagerări în relatările lui Buineag, mai ales atunci când povestește despre relațiile sale cu persoanele sus-puse ale prezentului: cunosc personajul și știu că aceste înflorituri fac parte din însuși omul, bătrânul vânător Buineag, așa că le iau ca atare.
Abia mai văzând în întunericul care s-a lăsat abrupt, începem să recunoaștem locul din vecinătatea cabanei.
Ajunși la cabană, încropim un foc din lemnele uscate de molid așezate ordonat sub soba de tuci, punând la fiert apă pentru un ceai de afine și de zmeură: lujeri cu boabe. Avem, din belșug, roșii, unt, ardei, brânză și…câte un păhărel de palincă; dinspre ibric ne ajung la nări arome dumnezeiști de plante și de rășină, focul de brad pocnind în semiobscuritatea camerei luminată de o lampă cu petrol cu sticla înnegrită de funingine.
După ce mâncăm bine, savurând ceaiul cu arome tomnatice de munte, ne aciuăm fiecare în pătucul lui…cam rece!
Afară, printre molizi, vântul șuieră puternic, iar pe șindrila acoperișului se aud stropii de ploaie.
O vreme mai povestim încă, până când, furați de somn, ne cufundăm fiecare în visele noastre.
Dimineața, la ora cinci, ne îndreptăm înspre vârful Cencio(1560 de metri)
Întunericul, îngroșat de o ceață densă, este înlăturat, atât cât să vedem pe unde călcăm, de lanterna de buzunar a lui Buineag care merge înaintea mea la câțiva pași, răsuflând greoi. Este frig. Încet- încet, întunericul se destramă. Mă uit la pălăria tovarășului meu complet albită de brumă, apoi o scot pe a mea: din verde cum a fost, acum este o pălărie totalmente albă, la fel și a mea mustață!
Ne continuăm drumul agale, cu Buineag înainte, eu după el, călcându-l pe călcâie; se oprește: scoate dintr-un buzunar două mere roșii, ionatane, pe care mi le întinde.
Gustoase mere, aici în vârf de munte înnegurat, friguros, cu un vânticel tăios…
Determinăm direcția vântului, pentru a nu fi descoperiți de vânat, apoi, cu maximă prudență, ne continuăm drumul pe poteca îngustă a muntelui, flancată de arbori tineri de molid.
Este ora șase, noi tot mai urcăm încă, iată de mai bine de o oră, cu Buineag înainte, eu după el. Din când în când acesta se oprește din mers, dând la o parte, cu piciorul, câte un pietroi căzut de pe taluz. Mai apoi, cu bastonul de care se sprijină, face, pe ici- acolo, câte un făgaș de-a curmezișul cărării pentru ca apa să nu spele poteca.
Deodată, amândoi, ca la comandă, ne oprim ciulindu-ne urechile: prin văzduhul încețoșat, printre molizii pitici, de limită de areal, răzbate răsunător chemarea de dragoste a cerbului copleșit de dragoste! Apoi tăcere, doar șuierul vântului printre acele de molid, printre ierburile alpine încărcate de promoroacă.
Suntem pe vârful Cencio, pe un platou de munte cu tinere plantații de molid, larice și de jneapăn. Prin ceață, începe să se contureze silueta unui observator înalt. Urcăm în el. Interiorul- nu prea ospitalier: podeaua, din placaj, este curbată din cauza umezelii. Într-un colț- un pat improvizat din două scânduri, celelalte două laturi ale patului fiind alcătuite din pereții observatorului; în acest cadru format, un strat de fân foarte zgârcit așternut. Buineag îmi spune că alaltăieri a dormit aici, e adevărat, vârât într-un sac de dormit.
Privesc panorama de la înălțimea observatorului, prin fereastra dreptunghiulară, cu geamul fisurat, aburit, spălăcit: fiecare perete are o astfel de ferăstruică, rabatabilă, pentru a se putea vedea în toate direcțiile.
Ceața începe a se risipi, stârnită de rafalele de vânt puternice, ridicându-se, rostogolindu-se, în mari gheme, printre vârfurile ciuntite, de vânt și de zăpadă, ale bătrânilor molizi singuratici.
Coborâm din observator și ne continuăm drumul. De undeva din depărtare, un taur își cheamă din nou iubitele. De data aceasta Buineag îi răspunde cu o chemătoare din corn de vită, imitând cu măiestrie chemarea de dragoste a cerbului îndepărtat.
Prin ceață se conturează acoperișul țuguiat al cabanei Ropo unde un destoinic pădurar, Mitruș, vechi om de munte, ne așteaptă cu un gulaș cald de cartofi.
Ajunși la cabana, ne așezăm direct în jurul mesei de molid acoperită de vechi ediții ale României libere, pătate de ospețele trecute.
Mâncăm direct din vechiul ceaun, în loc de murături zdrobind vreo trei cepe. După această gustare, savuroasă, ambii mei colegi pornesc să cerceteze terenul, nu înainte de a ne fotografia, reciproc, cu arma atârnată pe umăr și cu chemătoarea la gură.
După plecarea lor, rămân singur în cabană. Adineaori răsuna cabana de râsetele noastre provocate de istorisirile amuzante ale lui Mitruș, iar acum îmi sună liniștea în urechi…
Afară e înnorat; rafale de vânt leagănă veșnicii molizi verzi care oftează la adierile vântului încărcat de arome de răsină și de toamnă…
Rămas singur în cabană, deodată simt o stare de euforie copleșitoare: privind prin fereastra odăii, aici în creierii munților, mă simt stăpân al marii întinderi verzi, populată de urși, cerbi, ciute, cocoși de munte, lupi…
Arborii falnici par a fi uriașe ființe vii, iar pădurea toată- o imensă armată, subordonată mie!
După ce mă odihnesc nițel, pornesc în teren pentru observarea răspândirii cerbilor pe fondul de vânătoare, precum și a locurilor lor de boncănit.
Înaintez pe poteca de vânătoare înierbată Cencio- Ropo: un minunat traseu cu cărarea precum o alee cu iarbă catifelată; din loc în loc, covorașe de mușchi de pământ de un verde crud, unele cu câte o frunză chircită de fag, ori paltin sau scoruș, încântă ochii.
Pe cele două margini ale potecii se aliniază falnici molizi, sub care sălășluiesc tufe de afine încărcate cu bobițe negre, zemoase, mult plăcute ursului.
În întunecimea pădurii, ici-acolo se zăresc somptuoase pălării roșii-aprinse, smălțuite cu picățele albe, imaculate: muscărița( Amanita muscaria)
Gențiane mari și campanule împestrițează cărarea.
Ajung într-o plantație de molid cu larice atins de paloarea toamnei. De foarte aproape, ca un tunet din senin, răzbate un boncănit de cerb viguros. Devin atent, pitulându-mă după o răgălie.
Într-adevăr, iată regele pădurii urcând înspre marginea de sus a plantației; face dese opriri, boncănind scurt întorcându-și capul când într-o parte, când în alta, căutând cu înfrigurare femelele care întârzie să apară.
Distanța dintre mine și el nu este mare, îl văd cu ochiul liber, în mod foarte deslușit; recurg însă la ajutorul binoclului care mi-l aduce taman sub nas!
Este un animal superb: trup tânăr, viguros, trofeu medaliabil… Caut să nu mă dau de gol urmărind maiestuoasa înaintare a cerbului cuprins de dragoste, nemișcându-mă în groapa care până nu demult a fost sălaș rădăcinii molidului răsturnat și ale cărui rădăcini trasante îmi servesc în chip de platoșă uriașă…
Ieșind din plantație, animalul își continuă urcușul înspre bătrâna pădure virgină de fag și, în curând, dispare sub cupola acesteia…
Încerc să mă țin de el, la distanța corespunzătoare, mergând pe drumul de tractor, călcând pe urmele proaspete ale cerbului. Se simte accentuat mirosul specific de cerb înfierbântat, aflat în călduri!
Boncănitul se aude tot mai departe …Renunț să îl mai urmăresc: pădurea seculară de fagi l-a învăluit, fiind foarte greu să îl mai pot vedea în acest amurg care a început a se furișa peste codrii.
Pe culmile de fagi bătrâni- un imens glob roșu: ziua e pe sfârșite.
Pornesc îndărăt, înspre cabană, grăbindu-mă să nu mă prindă noaptea pe drum, departe de cabană, deși aș mai fi savurat câteva minute mirificul apus de soare.
Întunericul nu se lasă prea mult așteptat…și încă mai am pe puțin patru kilometri de parcurs până să ajung la cabană.
Doamna nopților îmi este tovarășă de nădejde, luminându-mi calea.
Pășesc iute pe cărarea cu iarba umedă. Ajung la cabană. Înăuntru, singurătate neliniștitoare și frig.
Încep cu stârnirea focului în vatră, apoi torn apă de izvor în ibric pentru un ceai fierbinte. Când să pun planta în apa clocotindă, realizez că, în graba mea de a ajunge la cabană, am uitat să culeg câțiva lujeri cu afine, așa că, nu îmi rămâne altceva de făcut decât să ies cu lanterna și să culeg câteva rămurele de afin, în preajma cabanei; pentru orice eventualitate, iau și arma cu mine! Știind unde, în ce loc pot să dau de câteva tufe de vaccinium, tai repejor câteva rămurele, însă spectacolul nopții mă reține în fața cabanei: cerul este senin, cu puzderie de stele palpitânde peste liniștea codrilor.
Oftatul pădurii de molid și clipocitul apei de la izvorul Ropo, de la care și-a luat și cabana numele,îmi sunt muzica acestei seri.
În astă- noapte voi fi singur în cabană, la aproximativ optsprezece kilometri de cea mai apropiată așezare omenească…
În cameră s-a făcut destul de cald.
Stând în picioare, în fața ferestrei, privesc panorama de afară: vârfuri de molizi legănate de adieri de vânt de noapte, bolta grea de stele, cu semiluna plutind răbdurie printre ele.
Mai pun câteva capete de lemne pe foc, apoi sting lampa și mă culc…

Dimineața lenevesc în pat până aproape de ora opt. Pornesc apoi spre capul Iuhod, nu înainte de a lăsa bilet pădurarului Mitruș, anunțându-i ora la care mă voi întoarce de la observații.
Afară e răcoare, puțină ceață, dar decorul matinal este superb.
În ciuda luminozității slabe, fotografiez câteva peisaje.
Jos, în valea Iuhodului, se aude boncănit; mă grăbesc, în iarba brumată, să determin locul unde se află cerbul, eventual să-l și văd.
Cerbul însă a tăcut, reproșându-mi parcă, tacit, că am lenevit mult prea mult în pat, ratând din această pricină boncănitu-i matinal.
…La întoarcerea la cabană întârzii mult pe lângă tufele de afin încărcate de roade îmbietoare, mânjindu-mi mâinile și buzele cu boabele vineții.
Ajuns la cabană, Mitruș mă așteaptă cu tocănița de cartofi fierbinte și cu cana de ceai aburind.
După ce mănânc- porție triplă!- îmi iau rămas bun de la gazdă, care mă înlocuiește rămânând în continuare la observații, apoi mă îndrept înspre casă, lăsând în urmă, tot mai mult, minunatele locuri unde sălășluiește mândrul nostru cerb carpatin…alături de urși, cocoșii de munte, precum și de alte viețuitoare…