Nici nu știu când am alunecat în viață sau când am deschis pentru prima oară televizorul. Știu doar că toate se făceau din ce în ce mai mari, iar cerul nu mai avea loc decât în dâre. Nu-mi trebuia decât o zi bună ca să îmi placă numele primit, Victor. Sună bine pentru un anunț matrimonial, dar niciodată nu mi-au plăcut numele cu rezonanță. Aș fi ales Dick, sau Doc, ori ceva care să se asemene cu un nume de barcă potrivită între vâslele timpului rămas. Nu știu dacă, a fi, este explicația dimineților autostrăzi prin care trecem neschimbați sau dacă este doar o scuză a singurătății chiar dacă ei, încă ne mai sunt. De câte ori mă lovesc de pământ mă întreb dacă genunchii îmi sunt rădăcini, fiindcă de câte ori mă ridic îi simt ca pe o despărțire. Bunica îmi spunea de fiecare dată că noi nu umblăm, așteptăm doar, să ne ajungă clipele ca mai apoi să plecăm.

Doar pământul umblă copile, doar pământul și nu știu cât de rotund sau de adânc este, fiindcă toate ni se arată așa cum trebuie să le vedem, dincolo de ele, trebuie să ne clintim ca să ajungem.

Am știut încă de pe atunci că bunătatea înseamnă mai mult decât firescul pe care l-am obișnuit să fie în fiecare zi. Am știut că părul ei alb ascundea aura unui rătăcit, așezat printre oameni să-i învețe dintr-o altfel de vreme, cum să iubeasca sau cum să ierte neîmplinirile. Azi, vocea ei este tot mai departe și îmi este teamă că liniștea mi-a asurzit sufletul. Devenind tot mai uman, am uitat cum este să zbori printre vise în care se întâmplă doar adevăruri nespuse. Am uitat să fiu liber, constrâns de educația primită, de legi scrise și nescrise pentru a nu înțelege cum este să fie mereu primăvară. Am uitat oare, ce se află în spatele cuvintelor? Mai departe de ele sunt umbrele celor nearătați de timp, îmi spun. Ei nu se scriu, fiindcă nu se aud pășind pe buze, nici măcar șoapte nu mai sunt. Aș putea asculta ore întregi nimicul lor pe toate lungimile de undă și tot n-aș înțelege de ce vorbim neauziți. Prin ce miracol, vocile ar trebui să ne ajungă pentru a închide ochii și să ascultăm tăcerile respirate de clipele în care, încă, suntem mai mulți.