Destin...ceva implacabil? Nu, viața este o întretăiere nesfârșită de drumuri, depinde doar la momentul respectiv ce hotărâre iau și pe ce drum mă va duce. Dacă aș fi luat altă decizie, mi s-ar fi deschis alt drum și cred că ceea ce fac în viață mi se va întoarce mai apoi, de către oameni. Se plătește ceea ce faci, căci așa cum în mai toate lucrurile există și o a doua fațetă, uneori invizibilă dar de care conștientul meu sau subconștientul ține cont, așa există și a doua latură sau celălalt revers al lucrurilor pe care le fac, bune sau rele.
Sunt născută în stea rătăcitoare, iar cerul din noaptea inimii mele, zâmbește și mă cheamă. O stea amăgitoare apare, mereu este alta în visele mele, este cea care îmi dă viață din nou, este cea care mă trezește din amorțeală! Nu m-am născut luceafăr, sunt doar o mică stea, dar luminez o noapte, doar cu iubirea pe care o am în suflet. Sau poate sunt un înger ce mă cobor din cer, sau o lumină mică în marele necunoscut. Mereu voi fi misterul ce nu poate fi descifrat. Eu voi iubi întruna doar marea încercare de a fi propria mea persoană și voi fi o umbră pe albastrul cer senin în marea mea iubire. Voi fi suspin, voi fi o stea în care voi căuta să văd care din CARE rămâne doar un EU: cel mic sau cel mare...!!!
Nu mai vreau nici soare, nici noapte, nici lună, nici flori. Vreau vânt, un vânt năprasnic și un drum plin de ceață să mă lupt cu balaurii imaginației mele, să merg singură cu fruntea sus prin vijelia ce ar încerca să mă doboare, să continui să înfrunt viața cu tot ce îmi oferă. Vreau o stâncă albă și netedă ca oglinda de care să îmi agăț inima, prea tânără ca să uite, prea bătrână ca să creadă.
Am momente scurte, dar cumplite în care aș vrea să am colți de fiară și să sfârtec timpul, să îl rup în milioane de fâșii subțiri pe care să le înnod aiurea. Sunt clipe care trec prin mine încălțate în cizme de cauciuc pline de noroi. O să dorm, o să dorm și mâine. Când voi deschide fereastra, ploaia îmi va spăla mâinile și fața și sufletul. Râd, râd cu lacrimi ca să mă mint că lacrimile de mai devreme au fost păreri sau ca să mă mint că nu au fost. Aș merge pe o potecă prin pădurea de copaci înfloriți cu gheață, să îmi îmbrac în alb gândurile.
Eu...câteodată nu mă prea gândesc la drumul ce mi l-am ales, dar în seara asta simt că, simt cum mi se întunecă zâmbetele și alung cu vârful degetelor norii ce se adună. Râd, îmi cântă visele, îmi fluieră ideile, și atunci, atunci de unde curg lacrimile?
Acum vreau soare! Îmi este sete de raze curgând în cascadă peste sufletul meu. Îmi este sete de viață.