Stăteam rezemată de geamul din termopan, de la balcon…E noapte. Noaptea, cea care se aseamănă atât de mult cu mine, cu tot ce am trăit…Alături, sau departe de el…Mai contează ?
Oricum, am rămas singură…Nu învinuiesc pe nimeni pentru asta.
Deși am vrut să anihilez nostalgia din mine cu un pahar de vin (care mi-a atras atenția, după ce mama se uita îngrijorată la felul în care mi-l umpleam), nu am reușit…Nimic nu m-a îndepărtat de ceea ce sunt eu, cu adevărat.
Și nici nu vreau ca nostalgia să dispară !…Ea îmi păstrează amintirea întreagă, a acestui sfârșit. Simt din tot sufletul că s-a încheiat o epocă din viața mea…O epocă, pentru că totul s-a întâmplat la nesfârșit, am trăit infinite momente de neclintire…A fost clipa în care m-am îndrăgostit, în care am iubit, și în care am pierdut la infinit…Timpul în care am purtat un Război…, pe care – nu știu de ce – îmi place să cred că l-am câștigat…
Și chiar dacă Angoasa de Schimbare a obsesionalului mă înțeapă și mă îndeamnă să spun că îmi doresc să nu se sfârșească nimic, să nu se schimbe nimic, este o forță în mine care strigă după ceva nou…(oare să fie Răzvan ?…)
Și, atât de diferit de modul visător în care l-am simțit acum un an ( în alt jurnal ), acum mă despart de el în alt stil, care nu este al meu, dar îmi aparține : „Adio, cel din care vor toți o parte…Și cu toate că – încă ! – sunt cea mai avidă dintre toți, sunt prima dintre toți care voi pleca…Lucrurile, le-ai schimbat atât de mult într-un an, încât vei vedea o nouă „eu”.
Una care și-a schimbat iubirea ce ți-o purta, transformând-o într-un soi de codependență spirituală, într-o dragoste mai degrabă simplistă, decât interzisă…Totuși, am mai vrut să-ți spun că nu era așa ; însă a fost destul ca tu să o crezi, pentru a te îndepărta brusc, de mine…
Știi, băiatul acesta chiar îmi amintește de tine…Și pe el îl cheamă V., și pe el e miop, și are ochelari de aceeași formă și culoare ca ai tăi :)…Simt că relația cu el va fi o altă treaptă în devenirea mea, așa cum a fost și cu tine…Deși știu că în cazul tău, nu se va sfârși nimic, niciodată…
Și e ciudat cum îmi țin caietul studențesc albastru în poală (cel pe care ți l-am încredințat acum un an, îți mai amintești ?), și nu mă mai avânt, făcându-ți tot felul de declarații. Mi-am mărit angoasa de autodăruire, pentru a mă proteja de tine, și de pericolul pe care îl reprezinți.
Deși iubirea și căldura ta sunt reale, nu îmi mai permit să mă bucur de ele, decât la un plan mai superficial…Mă doare, sper din inimă că știi…Dar este unicul mod, unicul drum pe care, mergând, să nu mă mai rătăcesc…, sau să te pierd…
Și uite, din nou m-am dispersat în atâtea cuvinte ; nu mai contează, sunt pentru tine, în final…
Mai e o oră...Și gândurile mele, făcându-și loc printre petardele surde, afară…