Deodată - e iarnă. Abia a început Anul Nou și cineva s-a gândit să ne arunce zăpadă în ochi. Sincer, eu aș fi preferat mai degrabă frigul să îmi aștearnă în casă un covor rece, în care să îmi înfășor rugina din gânduri...
Am și uitat artificiile de Revelion. Îmi aduc aminte doar tunetul negru și surd iscat în lobii urechilor odată cu acel „zero” absolut urlat din câteva mii de piepturi adunate în piața mare. Baloane care își iau zborul spre cer, artificii, aplauze, scena plină cu dom’ primar și acoliții etc. Am așteptat, am trimis mesaj de bun-simț cam la toată lumea de pe telefonul mobil, am zâmbit un picuț în barbă (pe care am cam lăsat-o să crească, recunosc cu rușine!) și... cam atât. N-am mai rezistat și m-am dus acasă. Pe jos. Oricum, taxiuri - ioc; toate aveau lampadar roșu.
Acasă... Ceva de genul. Am încuiat ușa, am pornit măgăoaia de calculator, am pus muzică în surdină... nu colinde, nu le mai sufăr. Un picuț de Domingo, rock, new age... Vasco Rossi și alte specimene de-astea. Am mâncat un compot. Cu pâine.
Patul în dezordine nu mă îmbie cu nimic, doar umbra unui vechi parfum stăruie amețită. Știu că nu e reală, doar lenjeria am schimbat-o din mai și până acum de o grămadă de ori. Poate doar obișnuința de a-mi face singur viața imposibilă. Sunt un plângăcios, da. Și ideea de „dreams are for suckers” mi se potrivește de minune. Nu-mi plac telenovelele dar aș fi un scenarist genial, vă zic! Am început chiar să vorbesc singur, pe două voci, de la o vreme. Diliu, ce mai.
Nu am somn noaptea, în schimb dorm ziua (în general de la șapte-opt la șaișpe), fără jenă față de soare și oamenii care îmi trec pe sub geam, fără griji... Îmi place întunericul, pot fi singur cu adevărat, singur cu resentimentele și povara amintirilor fragede încă în memorie. Sunt într-o transă periculoasă, de parcă aș vrea, inconștient, să mă distrug metodic, bucățică cu bucățică. Dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă de nimic și de nimeni. Nu...
Te-am visat din nou. În ultima vreme - tot mai des mi se întâmplă. E atât de bine în vis, prea bine chiar, cu un singur amănunt - nu mai ai chip. Nu mai ai formă, nu mai ai consistență materială. Þi s-au ofilit pare-mi-se și aripile cu care te-am înzestrat - le-ai folosit doar o singură dată, când... De ce?
Creierul meu urlă, iar și iar, încorsetat într-o celulă de vid, în care nu au mai rămas decât culori amestecate cu furie titanică. E un castel în depărtare și un cal alb. Norii sunt verzi. Cerul își permite să glumească cu nuanțe de ocru și roșu și mai deschide când și când un ochi căprui, fără gene. Pădurile arse de timp fumegă amenințător dar ajunge să ating câte un ciot cu degetele și acesta se fărâmițează umil. Calul fuge în reluare, nechezând. Și brusc, mă doare capul.
Mi-am făcut o urmă de toată frumusețea pe frunte cu ceasul de la încheietura stângă. Nu mi-a păsat mie prea des de timp. Acum m-a însemnat. Casc fără vlagă și privesc prin penumbră orele. Mașinăria infernală nu mai merge. Mi-e somn. Mi-am pierdut și inelul pe undeva prin zăpadă, nici n-am simțit. Da, inelul „pereche” pe care îl tot treceam de pe un inelar pe celălalt și retur.
Cum am ajuns în pat, mă depășește.
- Tot nu dormi?
- Nu pot. Mi-e atât de somn, dar nu pot.
O mână mică se ivește din întuneric și îmi adulmecă obrajii, cu o blândețe aproape ireală. Îmi întredeschid buzele și îi cuprind degetul mic, absorbindu-l. Ea chicotește încet și ceva moale și cald mi se lipește de umărul stâng, umezindu-l. Mâna coboară spre piept și mă zgârie ușurel cu o unghie bine îngrijită (nu ca ale mele, roase din toate unghiurile posibile). Un strop de sânge lucește vesel.
- Te doare?
- Nu.
Pauză. „ Secret Garden - Serenade to Spring”. Pauză.
- Nu mă mai doare de mult. Dar mă uimește și mă apasă neîncetat toată zarva asta creată în jurul unei iluzii. Iluzia unei insule imposibil de atins de la doi pași. Atât mă despărțeau... Doi. Pași.
- Totdeauna lucrurile cele mai apropiate sunt și cel mai greu de atins. Învață asta, cât mai repede.
- Ai dreptate. Dar nu mă pot obișnui încă cu... golul pe care l-a lăsat.
Oare asta e vocea mea? Parcă vorbește un cavou.
- Povestește-mi.
- Nu pot... Nu am forță.
- Halal mascul feroce. Cum îmi spui tu? - „cât timp sunt lângă tine, nimeni nu te poate atinge”. Și tu nu ai putere nici măcar să strivești o amintire, să o arunci la gunoi laolaltă cu toate amăgirile și naivitățile pe care le-a creat în tine. Ba dimpotrivă, mătură ea cu tine pe toate podelele. Tu nu te maturizezi, te copilărești din ce în ce mai mult. Ești piele și os, uită-te la tine. Mintea ta nu mai gândește, stă acolo în cap degeaba și mănâncă non-stop pepsi și tot felul de sunete sinistru de lacrimogene. Acum înțeleg de ce nu îți plac telenovelele - tu ești una întreagă, și nu îți convine asta dar nici nu vrei să te desprinzi din povestea cu prințul-broscoi în care joci rolul masculin principal. Tu vei rămâne tot timpul broscoi. Nu meriți altceva.
- Știi cât de ușor mi-ar fi să las totul în urmă? Nici nu ai avea timp să respiri și ai fi cu mine în fața altarului, spunând un „da” emoționat. Am trăi frumos, iubindu-ne, am avea copii, și altele. Însă... mi-aș pierde pentru totdeauna sufletul și identitatea. Aș deveni una cu masa informă de carne de tun care se naște, se reproduce și moare cu zâmbetul pe buze, cu datoria împlinită. „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul”, parcă?
- Ah, și dumneavoastră, ființă superioară, aspirați să savurați nectar cot la cot cu filozofii și artiștii irepetabili și neînțeleși, să înțeleg... Plecăciuni, maestre!
- Nici vorbă... doar că... îmi doresc ceva ce e greu de obținut, mai ales în situația în care sunt acum. Vreau să simt o emoție căreia i-am uitat de mult gustul. Crezi în iubire-la-prima-vedere?
- La asta se rezumă totul? Mi-e milă de tine. Așa ceva nu există, doar dragoste-etc.
- Nu mă înțelege greșit. Am spus - iubire. A te îndrăgosti e ușor, a iubi - e mult mai greu. Dar cel mai greu e să trăiești singur cu sufletul pulbere și să numeri anii cum se prefac în cenușă pe chipul tău.
- Deci asta simboliza pădurea aceea... Nu-i rău. Continuă. Poate iese totuși și ceva bun de aici.
- Deci nu am de ales... Adică am, dar nu vreau. Fie uit tot și o iau de la capăt și în cazul ăsta se șterge instantaneu și iremediabil tot ce am avut mai frumos, fie continui în stilul ăsta și mă autodistrug. Aș vrea să... mor, dar nu în modul acela la care probabil te gândești. M-aș putea împăca cu gândul dacă ar fi ceva inevitabil, dar să fac eu ceva în privința asta - niciodată.
Acum o altă mână m-a cuprins de gât, la fel de delicată ca și prima. Mă strânge totuși cam tare...
- Știi, am greșit puțin. Nu ești o telenovelă. Te asemeni tot mai mult cu... cum le zice... dulcegăriile alea japoneze... ah! Lapsus... nu cred! Eu! Lapsus!
- Cultura manga. Secția: de dragoste.
- Da!! Exact. La ce te-ai uitat cât ai fost mic?
- La Sailor Moon. Și nu eram mic, eram clasa a șasea - a șaptea. Fiecare episod. Aproape am plâns (nu, mint, chiar am plâns puțin) la sfârșitul primei părți, când au murit toți și apoi au reînviat dar nu se mai cunoșteau deloc. Tragedie. Cel mai mult îmi plăcea de Sailor Mercur - deșteaptă și blândă. Ideală... Ce ochi avea!
- Quod erat demonstratum. Sunt un geniu. Mă rog, o genie...
- Crezi că...
- Absolut.
Ar trebui să plâng acum de ciudă? Bine că glandele lacrimale refuză să își facă datoria. Am rămas însă fără voce. Unghia din piept mi-a atins o coastă. Nu doare. Nu aș putea să spun de ce.
- Tu te joci cu degetele mele de la picioare?
- Mai vezi tu pe altcineva în afară de noi? Nici măcar o furnică nu ai pe-aici. Pustiu! Mai lipsesc dunele de nisip.
- Bleah. Să nu aud de insecte. Mă trec fiorii.
- Aha. Nici măcar fluturii?
- Nici! Bine că nu m-am născut broască - muream de inaniție.
- Scuze, te-am zgâriat puțin pe gât. Fără intenție.
- Nu ești vampir, nu?
Parcă aștept să se repeadă la mine două rânduri de dinți ascuțiți, care să mă sfâșie.
- Nu... Încă. Și cu un zâmbet enigmatic se ridică în cot, privindu-mă cu ochii ei verzi, strălucitori.
- Îmi plac, oftez.
- Știu. De ce crezi că mă uit la tine atât de lung? Știu că îți plac. Ce vezi?
Cred că mi-au ieșit ochii din orbite într-un mod tare amuzant, pentru că se pune pe râs cu o poftă de neoprit. Mă molipsește. Încerc să îi astup fiecare răsuflare cu un sărut dar se eschivează destul de des și râde în continuare. Până la urmă se oprește și mă mușcă de nas și de buza de sus.
- Cât e ora? întrebă.
- Aș vrea să știu și eu dar mi s-a oprit ceasul. Nu mă ridic după telefon pentru nimic în lume. E cald aici, lângă tine. Mă simt în siguranță.
Brusc, parcă s-a întristat, dar mă strânge în brațe mai tare și se lipește iarăși de mine.
- Ce s-a întâmplat? Am zis ceva rău?
- Nu... Mi-am amintit ceva... supărător. Nu mare lucru, îți spun mai târziu.
- Hm. Bine. Unde eram?
- Păi, te întrebai dacă eu am treabă cu degetele tale de la picioare și eu nu mai găseam pe nimeni în afară de noi doi pe-aici. Și m-am uitat cu atenție, jur.
- Bine, bine. Te cred. Unde eram?
- Ãă... în pat. Unde suntem și acum.
- Ce ai vrea să văd?
- Unde?
- Păi, m-ai întrebat ce văd în ochii tăi.
Ridicând puțin din sprâncene, mă scrutează atent. Capul e puțin aplecat pe un umăr. Dreptul, parcă.
- Deci?
O buclă de mătase neagră i se odihnește pe frunte.
- Ceva... verde. Uh, sunt atât de neîndemânatic. Un poet sau un donjuan ți-ar spune că ochii tăi ascund marea fremătând de viață, câmpii mirosind a vară, renașterea... Dar nu sunt decât un amărât de copil întârziat, cu idei puține. Cu ce aș putea să te surprind?
- De ce faci așa? Întotdeauna vrei să surprinzi. Cauți nume și descrieri complicate lucrurilor simple, în fața cărora uneori trebuie să taci și să le admiri și atât. De ce?
S-a sprijinit cu capul în palme pe toracele meu și mă privește cu seriozitate și sinceritate. Alene, se aplecă și cu vârful limbii culese picătura aceea de sânge care s-a întunecat la culoare și consistență de ceva vreme. Imediat, o alta apre în loc. Acum pot să îi simt și respirația caldă pe piele.
- Ești minunată. Asta e destul de simplu și cuprinzător?
- Nu te grăbi... E ora cinci fără zece.
- De unde știi?
Ceasul de pe perete a început deodată să ticăie. Mda...
- Tu ai și uitat de el, nu? Și începu să plângă.
- Ce e? Ce s-a întâmplat?
- E timpul...
- Pentru ce?
S-a ridicat în genunchi deasupra mea, cu un suspin scurt. Aproape pot să îi simt fierbințeala lacrimilor. Una mi se stinge sfârâind pe abdomen. Ustură. Încerc să mă ridic dar si-a înfășurat părul negru și lung în jurul meu, blocându-mi orice mișcare. Iar ochii i s-au prefăcut în lumină.
- Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Dar e inevitabil. Dormi... te rog... Dormi. Nu vei simți nimic. Îți promit...
Unghia ei incredibil de îngrijită îmi atinse inima.

2008.01.04