Mă întreb ce mi-aș dori pentru anul în care tocmai am intrat, nimic și totuși, multe, puțin câte puțin din tot ce îmi doresc! Mi-am dat seama că tot ce îmi doresc pe anul acesta e să îmi deschid inima, să o simt că înflorește, caldă și puternică și să rămână așa, indiferent prin ce evenimente voi trece. Să se simtă prin toți porii mei acest lucru și să simtă și alții. Să îmi strălucească cald ochii și zâmbetul meu bun să topească inimile. Să am vocea caldă, plină de iubire, izvorâtă din inima mea înflorită. Să fie primăvară în mine și în jurul meu. Să fiu pentru cei din jur ceea ce este apa pentru rădăcina unui copac uscat.
În singurătatea liniștitoare analizez părți din viața mea și văd că nu am ajuns acolo unde aș fi vrut, nu asta mi-am dorit eu de la viață! Am ajutat, am salvat, am fost ajutată, am fost salvată și sunt tot eu așteptând să bată la ușa gândurilor mele sufletul pe care l-am ales să-mi fie tovarăș de drum, să îmi spună că e aici și de ce nu îi deschid. Aștept în loc să caut, tac în loc să spun, stau în loc să merg. Cine sunt de fapt și unde vreau să ajung?
Ar trebui să fiu fericită, ar trebui să mă bucur pentru că știu să iubesc și încă mai sunt iubită. Dar nimic din toate astea nu mă fac să simt ceva mai bun. Sunt eu un pic mai tristă, sau poate e de vină altceva. Contează doar că sunt aici, că mă gândesc cu drag la tine! Cel mai mult timp mă gândesc la mine, să fiu sănătoasă. Doar seara în rugăciune îi includ pe cei dragi. Mă gândesc la tot ce aș fi făcut dacă timpul și oamenii ar fi fost altfel, la tine și la noi, la ei și la alții, persoane și lucruri. Mă leg de tot ce e efemer și uit că, mai târziu o să mi se ceară socoteală pentru asta. Aș vrea să schimb multe, dar cum să fac asta dacă nu mă pot schimba pe mine! Aștept să se întâmple o minune și să fiu fericită, visez la cineva și steaua aia de pe cer nu o să coboare la mine să îmi spună că va fi bine.
Parcă am 15 ani și nu îmi găsesc un loc al meu. Egoismul, încăpățânarea, deșertăciunea unei iubiri nu-mi aparțin, nu sunt de mine, dar parcă și-ar dori fiecare din ele să mă cuprindă și să mă transforme în altă persoană. Va trece un alt an iar eu o să fiu tot aici, cu aceleași gânduri, cu aceleași vise, dezamăgesc pe unii, mă acceptă alții, mereu dau de altceva, se schimbă lucruri și eu nu fac nimic, m-am obișnuit sau deja e prea mult! Sunt eu aici și nu mai are importanță ce a fost sau ce va fi, acum se ia atitudine, acum se golește un suflet și se umple de ceva nou, lăsând uitării un trecut ce nu va fi niciodată prezent și ignorând un viitor ce nu va fi niciodată trecut.
Orice ar fi, oriunde și oricum nimic nu mă face să văd altfel tot ce mă înconjoară, poate o dezamăgire sentimentală nu e de ajuns, poate că o simplă ceartă nu e suficient să schimbe mentalități, să schimbe o viață, un caracter. Trăiesc acum și aici, și un zâmbet, prin tristețea rătăcitoare de moment se ivește pe față vrând să îmi arate că cerul e întotdeauna albastru, că marea nu e niciodată neagră sau roșie, ca deșertul înseamnă nisip, că eu o să fiu mereu eu...indiferent ce va fi.