Poeziile de dragoste îmi smulg toate emoțiile până mă simt goală, ca o ceapă roșie care a rămas fără fuste. Prea multe lacrimi, eu nu știu să îmi ascund chipul în palme și nici să mă sfârșesc în tristeți enigmatice!

Am prins obiceiul să îmi mârâi nemulțumirile scurt și răgușit ca o sălbăticiune încolțită de furci. Abia când îmi prinzi umerii în mâini se retrage furia din mine și mă încearcă regretul că nu pot să rostesc în cuvinte boante toate ascuțișurile mele.

„Îmi pare rău” vine străin, cu o voce de împrumut și plutește în derivă dinspre mine spre tâmplele tale. E mult mai ușor să mă lipesc de tine în tăcere și să îți ascult vocea gravă, ca pe un cântec ale cărui cuvinte nu le pot desluși. Doar așa adoarme neliniștea mea, ghemuită câinește între vise fugare, dăruite la schimb.