Mă uit la ceas. Patru fără cinci minute, dimineața. Am adormit pe banca acesta rece, cu capul dat pe spate și gura larg deschisă, într-o poziție rigidă ca de mort. Cred că ridicolul a dănțuit îndelung în jurul meu,amuzându-se teribil, dar a trecut foarte mult timp de când nu-l mai bag în seamă. E desuet și infantil. Cred că-și dă și el seama că nu poate fi treaba lui atunci când cineva adoarme sub cerul liber pe o bancă într-un parc, chiar dacă acela nu este altcineva decât un amărât de însingurat. Dealtfel, eu nu am văzut niciodată un solitar ridicol. Cel mult, trist. Mă întind cât sunt de lung, încercând să alung frigul ce-mi pătrunsese oasele. „ Frig dimineața, dom’le, al naibii de frig”, îmi spun frecându-mi mâinile cu strășnicie pentru a mi le mai încălzi un pic. Privesc în jur. Aceeași priveliște de cu o seară înainte : parcul gol, cu copacii aceștia desfrunziți ca niște cruci uriașe în mijlocul unui deșert nesfârșit. Primul gând care îmi vine în cap este să plec înspre casă, dar aproape imediat am realizat că acasă pentru mine înseamnă de fapt, nicăieri și nu ai cum să pleci „nicăieri” decât dacă ești nevoit. Ori eu nu sunt nevoit de nimic și de nimeni. Nici măcar de mine însumi. Cel mai bine este să mai zăbovesc un pic până când îmi trece somnolența, apoi văd eu ce mai fac. Îmi caut prin buzunare „avaria”, așa numesc eu cele trei – patru țigări pe care le dosesc de mine însumi atunci când am norocul să fac rost de bani pentru un pachet întreg. Obiceiul este bun și l-am deprins de la un amărât care murise pe neașteptate cu ceva timp în adăpostul comun de la subsolul clădirii dezafectate în care ne aciuisem de vreo câteva săptămâni. Eu nu eram acolo când l-au găsit înghețat dimineța, dar haina lui zdrențăroasă am luat-o dintr-o cutie de carton în care nefericitul își păstra bulendrele și pe care nimeni nu o observase. El avea întotdeauna niște țigări în buzunarul de la piept pe care le păstra cu grijă. „Nu pentru mine, nepoate, că eu nu fumez, dar mai dau la cei care au nevoie, săracii”. Auzi, tu, „săracii”...mă bufnește și râsul, biet nebun. Dibuiesc o țigară căzută în căptușeala hainei. Cam mototolită, dar merge...astea nu-s vremuri de făcut mofturi. Aprind cu un chibrit care scapără ca ochii mortului și trag cu nesaț primul fum în piept. Expir aferat, privind cu aburii respirației se amestecă cu fumul de țigară în aerul rece. Privesc din nou în jurul meu de parcă aș aștepta pe cineva sau mai grav, așteptându-l, acest cineva ar putea să apară pe neașteptate. Dar în jurul meu este pustiu și liniște, nici măcar o adiere nu tulbură ora la care morții se reîntorc în mormintele lor. Cu excepția mea. Cred că eu sunt singurul care se opune cu îndârjire să se întoarcă în mormântul vieții sale. Tresar. În capătul aleii s-a aprins brusc un felinar electric. Apoi cel de lângă el și tot așa, pe rând se aprind toate lămpile din parc, răspândind o lumină gălbuie și palidă, care te duce cu gândul la căldura unui cămin în care s-a făcut focul de curând. Cel puțin pe mine cu siguranță la acest lucru mă face să mă gândesc acum. Galbenul noiembrian este acum strălucitor ca o Lună plină într-o noapte senină de vară. Zâmbesc. Nu este prima oară când, în loc să se stingă, lămpile acestea sunt aprinse în apropierea ivirii zorilor și de cele mai multe ori, rămân așa, toată ziua. Mă amuză teribil încurcătura asta. Doamne, cât este de frumos puținul de care ne-a fost dat să ne bucurăm la începuturile noastre, ale oamenilor! Cred, însă, că scurt timp după aceea, lucrurile au început să se complice îngrozitor. Unii spun că doza de care avea nevoie omul pentru a se bucura a crescut treptat până când din cauza unei supradoze, omul a orbit. Total și definitiv. Mă intreb dacă un orb se mai poate bucura de ceva, eu personal nu am întâlnit nici unul fericit. În ziua în care am fugit din lumea celor care privesc, dar refuză să vadă, toți mi-au strigat că sunt un prost și că „o să dau eu de dracu'”, dar uite că timpul a trecut și ia-l pe dracu' de unde nu-i. Măcar mă bucură faptul că încă am vederea bună și nu trebuie să iau supradoze. Mă simt bine cu puținul care-mi conservă vederea, iar ochii îi folosesc, pentru economie de suflet, doar la privit. De cele mai multe ori, în gol. Găsesc foarte reconfortante aceste gânduri care mă vor ajuta să trec și prin această zi anostă, dar gata cu meditațiile, trebuie să mă duc spre bârlogul meu ca să-mi pregătesc o cafea. Zațul pe care îl primesc de la bucătăreasa unui local din apropiere, la ora închiderii, îmi priește de minune. Dimineața îmi pot face o cafea chioară la flacăra aragazului meu cu gaz lampant, iar seara, uneori, mă delectez cu câte un ceai. Ceai veritabil, pentru că pe acesta nu se înghesuie nimeni să-l fure. Mă pregătesc să mă ridic de pe bancă, dar un zgomot ciudat îmi atrage atenția. Îmi încordez auzul încercând să-mi dau seama de un provine și realizez că este sunetul unor pași. Un zgomot specific pantofilor de damă, cu toc cui. Toc,toc,toc, sunetul crește, se amplifică prin tot parcul ca un ecou ascuțit. Renunț să mă ridic de pe bancă, prefer să aștept să văd cine este posesoarea acestor pași matinali, pentru că, după felul în care pășește, sigur trebuie să fie o femeie. Dacă m-aș ridica acum și m-ar vedea apărând brusc, este posibil să creadă că vreau să o atac sau cine știe ce și-ar închipui și probabil că se va speria. Numai de probleme nu am chef acum, așa că prefer să stau liniștit la locul meu până va trece. Dacă nu fac nici o mișcare, mă va observa, dar își va continua drumul, grăbind pasul, cu inima bătând să-i spargă pieptul, însă nu va țipa din cauza sperieturii. Ori pe mine, acest lucru mă preocupă cel mai mult. Mă gândesc să mă prefac adormit, dar o pornire inexplicabilă mă face să-mi doresc să o pot privi o clipă pe femeia acesta care, la patru dimineața are curajul să traverseze un parc pustiu. Îmi spun că trebuie să fie o femeie deosebită. Hotărăsc să rămân într-o poziție degajată, cu o expresie indiferentă și să fumez. Arunc chiștocul țigării fumate și mă caut prin buzunare după alta. La naiba, măcar una să mai găsesc...
.................................................................................................................................