S-a facut intuneric. Stau cuibarita in fotoliul larg si ascult ploaia.Mi-e lene. Impletindu-si acordurile cu ploaia , o melodie dulce de saxofon strapunge linistea noptii. Ma las furata de amintiri. Doamne, cite ploi si cite amintiri.
Ploile copilariei, intotdeauna repezi si calde. Ploi cu bulbuci, picioare goale scaldindu-se in baltile caldute, rochia scurta lipindu-se uda de trup, apa siroindu-mi prin par, ochi stralucitori, mica fericire. Si apoi, acasa- intotdeauna mirosind a "ceva bun", mama, tihna camerei, patul mirosind a curat, papusile din raft si somnul si ploaia in geam.
Si mai tirziu - ploile adolescentei, ploi bacoviene, scrisori incepute si uitate asa, flori presate intre filele unui volum de Minulescu, intrebari fara raspuns si raspunsuri fara intrebari, visare, sperante, chemari, dorinte tainice. Inocenta.
Anotimp dupa anotimp, ploaia ramine aceeasi, doar noi o percepem necontenit altfel.
Ploaie obsesiva, datatoare de fobii si resentimente, grijile zilei, medicamentele mamei, fularul copilului- pina cind , intr-o dimineata cenusie - ploua de o saptamina - deschid ochii si privesc in jur. O lume mohorita, frunti plecate in incrincenare muta, alergind de colo-colo, dorind fiecare sa rezolve cit mai grabnic treburile ce i-au scos din casa pe asa vreme. Brusc, am inceput sa zimbesc. Simteam cum ma inunda de nu-stiu-unde o asa stare de bine cum nu mai simtisem de mult. Ma simteam- fara motiv- usoara si libera. Imi venea sa ridic miinile catre cer si sa strig. Ce? Nu stiu. Eram din nou usoara si pluteam.
La citiva pasi in fata mea, sub o imensa umbrela galbena, doi tineri pierduti intr-o imbratisare nesfirsita. Doar ei si ploaia.

19 aprilie 2002