acum e mai bine. ne-au dat moltoane albastre. dacă nu ești atent dacă ne privești la infinit părem niște fluturi sau poate niște gogoloaie de cer foarte senin rostogolite pe linoleumul de la cantină.


îmi verific pulsul. uneori e bine să-l știi acolo. cu ritmul acesta rămâi. alteori caut ceva mult mai stabil. un scaun o masă ceva care să țină. într-o zi mi-am inventat un cancer oarecare. l-am lăsat liber ca pe-un animal. mi-am lăsat trupul să facă ce vrea el să caute o scăpare.


nu ți-am spus, scaunul și masa erau de fier. și paturile sunt din fier. tot spitalul e din fier. doar noi fluturii suntem albaștri și părem din altceva.


în sfârșit am găsit ieșirea. m-am repezit ca o lighioană spre aer. erau tone de aer. erau lumi peste lumi peste lumi de aer care mă înghesuiau într-un colț al plămânului stâng. ca și atunci în lift. când am vrut să facem dragoste dar nu aveam loc decât în oglindă.


seara mă ascund pe un balcon de la ultimul etaj. seara mă uit în jos. luminile se aprind și nu se mai sting. arde tot aerul domesticit în filamente subțiri. îmi văd mama cu alți ochi. tu dormi. lângă tine doarme cancerul inventat de mine. nu moare nimeni. între timp se mai aprind câteva becuri în curtea spitalului. cad. te văd foarte bine. m-ai iertat. pot să cad mai departe.