poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-26 | |
“Dragostea ar trebui să-ți strângă stomacul, să-ți înțepe inima, să-ți fluidizeze sângele prin membere, nu să-ți dea migrene și insomnii.” Îmi amintesc și acum ticul bătrânului doctor: dădea din cap ca și cum i-ar fi căinat pe bieții pacienți, ca și cum i-ar fi înțeles dar nu ar fi avut puterea de a-i vindeca. Îsi consumase suma energiilor interioare în această judecată rapidă și definitivă, ca o proiecție a tuturor tarelor ființei pe o planșetă unde să poata fi admirate. Nici o soluție externa limpede; doar jena că m-a privit în toată goliciunea sufletească și așteptarea stării de negație pentru a spune că singurul ajutor îmi sunt doar eu. L-am dezamăgit: am acceptat fără proteste! Puțin îmi păsa de tulburările de somn, de interminabilele migrene, de sedințele de terapie, de hipnoză, de somnifere. Descoperisem adevărul singur, scris mult mai limpede pe retină: Dana. Ce conta că un cuvânt din zece, la scriere automată, era Dana; că îi rosteam numele când furios când tandru în transă sau că povesteam cu zeci de amănunte o anume plimbare prin Sinaia? Ce rost avea interogatoriul inflexibil al unui bătrân ce dădea din cap a neputința în fața transparenței unei obsesii. Știam deja… A încheiat însă cu o altă repetare a ticului: “Recomand somnifere și , mai ales, o perioadă de odihnă într-o stațiune montană”. Ar mai fi rămas să mă săgeteze cu precizarea mai exactă “Sinaia”; nu a făcut-o, în schimb, cu același firesc cu care un tip cu fizionomia lui sireată ar fi semnat o balanță contabila sau o condamnare la moarte, a semnat rețeta pentru somnifere: “Pentru a mai ușura așteptarea”. Ca și cum blestematele pastile transparente și cu un gust oribil ce aduc uitarea ar fi trebuit salutate ca zidurile unui bastion asediat in preajma capitulării: nu mai așteptam întăriri, nu aveau de unde să mai apară și oricum era mult prea târziu. Știam că nu o să le mai încerc niciodată iar hotărârea aceea era prima izbândă asupra mea de mult timp. Când aruncam rețeta în primul coș de gunoi încă mă mai urmăreau cuvintele doctorului : “dragostea …”; mi le repetase și la plecare, îndrăgostit de cugetarea lui și mulțumit de faptul că îi lăsasem impresia că i-am admirat-o și că mi-am însușit-o.
Fără îndoială se colorase în mine speranța odată cu prima sedință: “Voi întinde spre tine o mână pentru a te călăuzii prin beznă. Prinde-mă de mână!”. Doctorul inițiase atunci magnetismul cu care Isus îl stăpânise pe Lazăr; prea puțin convingător dar suficent pentru a-mi alinia pentru o clipă voința : voința de a uita, voința de a trăi, de a vorbi, de a percepe din nou timpul. Poate îmi plăcuse și atmosfera încărcată de mosc, glasul moale al doctorului, luminițele ce se asortau cu starea de spirit – albe, verzi, roșii, galbene, canapeaua confortabilă din piele sau poate mă atrăsese și zâmbetul galeș al secretarei. Cine știe? Ceea ce se încheiase irevocabil cu clătinarea din cap: “…nu să-ți dea migrene si insomnii” avusese un început promițător: mă convinsesem pe mine însumi, că, izolând cauza insomniei, aproape materializând-o în mintea mea, ea putea fi extirpată printr-o singură și precisă incizie pe creier. Însă fiecare sedință, fiecare platitudine, fiecare tic, fiecare rețetă mă îndepărta și mai mult de iluzia vindecării, iar capul meu începuse să semene cu o sită din cauza atâtor trepanații fără rost. Nu neg că și îndărătnicia mea crescândă sterilizase încercările terapeutice (ce duraseră mai bine de 20 de sedințe) și într-un sfârșit câștigasem (sau pierdusem). Iar singurele lucruri care îmi rămăseseră în urma deselor scufundări printre amintiri, trăiri, reverii erau vorbele de duh: “Dragostea ar trebui … să-ți fluidizeze sângele prin membere” și o ultima cutie cu somnifere nedeschisă. Atât. Tot ceea ce ieșise la lumină în ritmul pendulului cu care mă hipnotiza îngrămădisem înapoi în cufărul minții, sigilându-l cu uitare… Până la urmă și somniferele le-am pierdut și ar fi fost de așteptat să uit și cuvintele doctorului. Dar nu mi-am putut scoate din minte fraza caraghioasă – avea dichisul melodic al unui uragan de inspirație ce lovise în cel mai ordinar port și mi s-a atârnat de creier; doar cănd mă chinui să-i prind înțelesul, stârnit de insomnie, mă cuprinde o durere de stomac sau de inimă. Când a rostit-o, privirea mi se rătăcise prin încăpere și se adunase o clipă deasupra pendulului; într-un singur tact am prins toate filele trecutului, toată ascuțimea dragostei și enormitatea obsesiei. Parcă mi-ar fi trimis un mesaj subliminal condamnând în loc să izbăvească; parcă ar fi râs de mine, iar ridicarea din umeri ar fi fost stârnită de hohotit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate