ca un ochi lipsit de vlagă te asemăn pustiului inimii mele fărâmițate. ploaia e tot mai nepătrunsă și mă amenință cu un pumn rece și înghețat. măcar dacă s-ar sfârși mai reede moartea scheletică... dar stăruie peste genele-mi îmbătrânite fără timp și mai smulge rar câte una. un an, o secundă încetinită furișându-se dintr-un eu totalitar pe care greu îl mai recunosc chiar prietenii cei mai insistenți zăvorâți în jurul după-amiezelor înnorate și singure...

de ce (ah, veșnica întebare)... de ce ai venit pentru o clipă, când știai că te doresc eternă? nu-mi răspunde - limba ta mi-e aspră pe timpane.
nu-mi răspunde astăzi, ziua aceasta se va transforma în foc nestins...
nu-mi răspunde și... lasă-mă să te iert. dar nu azi.
nu niciodată.

Cât de dreaptă mi se înfățișa lumea... Singur ca soarele sufletul meu era iubit de toate lucrurile mărunte așternute în calea sa; rege al nisipurilor mă încoronam și oaze albastre răsăreau din fiecare urmă a pasului meu desculț. Eram... copil?
Și nu am știu să cresc suficient de repede. Nouăsprezece ani e o vârstă imposibilă iar eu credeam încă în vise și povești cu pitici. Dar visele nu se împlinesc și nu am crezut niciodată să fiu eu însumi atât de mic. La fel cum nici tu nu semănai aproape deloc cu Albă ca Zăpadă. Ciudat... și totuși te-am asemuit cu o poveste abia recunoscută în glasul vieții. Te-am privit în ochi și m-am simțit slab. Mi-ai atins degetele și te-ai pierdut undeva în brațele mele pe care toate puterile lumii nu le-ar fi desfăcut în clipele acelea... Am răsturnat pământul în gând.
M-am îndrăgostit de tine... și am pierdut.

Și măcar dacă aș fi pierdut cu onoare; dar m-am întors, iar și iar, sub ferestrele tale, sperând ca ploile goale abătute peste capul meu, și frigul nopții nu mă vor îngenunchea. Nu au reușit dar zi după zi depărtarea creștea între noi, de fapt nu între noi, nu am fost niciodată noi, între mine și tine așternuți munți și ghețari de negăsit ca o fereastră deschisă spre dezastru...
... și tăcerea. Trei ani de tăcere neîntreruptă stăruie peste genele-mi îmbătrânite fără timp, pe care bocănește nepăsător un inorog șchiop și surd de urechea stângă. Nu eu, nu tu... Altcineva, mai sus.