eu aleg noaptea pentru a scrie. miezul nopții. ora aceea de trecere între zile, când de multe ori omul își vede visul, iar eu caut fildeșul din mine. cândva am numit-o "ora de fildeș". ceasul acela rotund-spiralat, de spirit, când nu mai am umbrele celorlalți în mine și pot dansa singură prin cuvinte. ori poate cuvintele mă aleg în dansul lor parteneră.

uneori, în acest timp rotunjit, în acest cadran fără limite, mai întâlnesc oameni: poeți, pictori, filosofi, medici, ingineri, nici nu mai contează. și ei scriu, în același Timp. îi numisem "noptaci", așa cum mă numisem pe mine însămi. ei știu care sunt. se recunosc acum, aici. poate vor citi, poate nu.

împărtășeam cu ei aceste ore, tacit, fără să ne vorbim, fără să ne întâlnim decât în invizibil. surâdeam. de fiecare dată. în timp, ne regăseam, descopeream același fel de a închide nopțile în vers. aceleași frământări sau maladii ale spiritului, ori aceleași respirații întretăiate de metafore, în liniște. fiecare în colțul său (nu, nu de fildeș, nu râdeți) de gând, de casă, de lume. nevăzuți. doar literele amestecând alchimic culori.

de o vreme, aceste ceasuri de fildeș sunt blamate. cei ce priveau dansul credeau că sunt legături ascunse, lumești. le-au noroiat. mi s-au adus în palme cuvinte ca înșelare, trădare, secrete. am tăcut o vreme, deși mărturiseam simplu, sincer, de fiecare dată: e o simplă uniune de spirit, într-un ceas al nopții, între cei ce își decupează aceste minute doar pentru a scrie. și am tăcut mai departe. fiecare să dea alt sens, alte plesniri din bici. eu așteptam închizând ochii și scriind, fără să sfărâm fildeșul. poate că doar elefanții îmi țin sufletul treaz, în acele ore.

rareori scriu ziua. și asta fiindcă e prea multă mișcare în jurul meu, în mine, nu se decantează stările, imaginile, oamenii, cuvintele. mi-am dat seama că neliniștea diurnă e doar prilej de dispersare în cuvânt. uneori prind momente de compoziție, când prelucrez o imagine, fac un colaj, pregătesc un dar sau o pagină de jurnal. poezii nu pot scrie în plină lumină exterioară, am nevoie de sidefiul din mine, de prea albul fildeșului.

cel ce mă știe cu adevărat, își păstrează crezul în ceea ce sunt. cel ce trăiește în negură și hăuri, va găsi mereu tăgăduiala, indiferent cum se învârt în mine orele și cât adevăr las în el. și păstrez singurătatea parfumată discret cu versuri, atât.