Vreau să-mi înghețe palmele în căutarea fluturilor tăi descătușați. Să nu ne cunoaștem decât din zborul nocturn. Să gravităm în jurul timpului intern ca în jurul unor filamente pe jumătate goale.
Ascunde-mă ca o molie în colțul ochiului drept și prefă-te că nu sunt acolo. Te provoc. Privește doar înainte ca și cum mâine universul se înfășoară pe un fus ca o mâzgă în mijlocul oceanelor. Mimează că te poți preface și uită-mi praful înjghebat în aripi.
Aș fi vrut să aud ceva mai mult decât ecourile din grafit pe malul mării. Te sun și e mereu ocupat de aceleași valuri. Mi-ar fi plăcut să mă ancorezi în alt abis. Noaptea e minerală nu știe când să-și numere aștrii pe degete. Veghez.

Aștept la marginea întunericului să cadă lacrimi. Dormi. Eu sunt cea care îți condamnă respiratul cu un murmur incandescent. De ce nu pot fi cea care îți împletește visele și-ți intră animalic în hoit. Prea multă viață. Tu dormi.
Mereu aceleași secunde trăite cu o teamă smerită. Rumegi mătăniile în palmă dar nu știi să îngenunchezi la scâncetul copilului. Basmele tale cu zâne încep fără a fi și se termină înainte de a exista. În leagănul uscat din coapsele tale se unduiesc trei cale crescute de ploaia ce mi-a fost doar o altă mamă ursuză. Somn ușor Sara.

Cât nimic. Material, știe să se infiltreze ca un ghem din păr de pisică sub vene. Știe să-mi toarcă fețele neînchipuite și uneori, clopotul mut știe că îl strig. Mă șterge dintre paginile cărții în care mi-am construit un sanctuar doar pentru că am rămas însarcinată cu prea multe patimi veninoase. De la talie în sus mi-au paralizat pruncii despică-mă uită-mă dar privește înainte. Drumurile celelalte s-au inventat pentru siamezii cu o singură inimă dar eu nu am de unde să știu depre asta nu-i așa. Cât nimic în iubirea mea păgână.

Freamăt tânguios. Acru. Liber. Marginile paharului îmi oglindesc pe rând sângele închegat în roua dimineților. Gerul își îngână sfios violurile pe partea cealaltă. Te privesc cum dormi în nimic, trist ca o ploaie tremurândă și-ți aspir visele. Te regăsesc în crusta perlei chinezești purtată la înmormântarea planetelor. E gol aici. Aș vrea să te dezbrac să te înec să te apăr de paloarea mea verzuie. Depresia mea post apocaliptică își retrage tentaculele din seara noastră furișată.

Vreau să-mi înghețe sufletul în căutarea aburilor ce ne posedă mereu pe aceleași culmi. Să nu ne mai cunoaștem decât pe întuneric. Să gravităm în jurul trupurilor ca în jurul unor săruturi pe jumătate reale.
Ascunde-mă de ochii veștezi și prefă-te că ai învățat să iubești. Te provoc. Privește-mă fără să mă simți ca și cum mâine frigul o să-mi îngreuneze cicatricile pentru totdeauna. Mimează că te poți preface și uită-mi cuvintele uzate. Aș vrea să nu mai aud. Ancorează-mă într-o tăcere perpetuă doar noaptea, când aripile îmi bat în același ritm cu inima. 120. iubesc.