Of, gresita, uituca de mine... ce-mi sunt... Nu mă mai învăț o dată minte să-mi înghit amintirea pragurilor de sus și de jos... praguri personale și cucuiele aferente - tot personale... De ce am uitat oare că Toama Necredincioasa ce eram nu asculta și nu vedea locurile marcate acustic și luminos pe care scria sau se auzea în refren de sirenă: Loc de dat cu capul!!!
Ce fac eu acum, la cei 900 de ani ai mei?! Exact ce făceau semnalele alea acustice și luminoase, spun că locurile de dat cu capul nu se deschid, nu se sparg ci doar generează cucuie (astea, cucuiele cam dor, dar pot să fie și atipice - adică să nu doară).
Sunt un arici plin de cucuie, minge intre pragul de sus și pragul de jos...
Of, câtă dreptate avea Ion Þugui când mi-a spus că poeții (scriitorii, artiștii) în momentul în care găsesc câte un soclu pe care se cocoață, încep a se depărta de propria lor fire, își pierd din lumina harului, și încep o competiție fără sens, uitând că poezia ca har, le-a fost hărăzită spre a fi dăruită din suflet celor cu urechi și ochi - tot de suflet.
Deci, a venit vremea să tac adânc... Să las pragurile de sus și de jos, inscripționate cu acel: Loc de dat cu capul, în meru noile vechi cucuie, descoperite de fiecare ființă în parte...
Nu are rost să stric plăcerea asta nimănui.