Eram doar câțiva, vreo treisprezece, de după petrecerea de la căsuță, ne rătăcisem pe drum de două ori, nu știu cum, nu știu cum se face, până la urmă ne-am reunit. Aș fi vrut să ne fim toți, rămăsesem o parte, cea a celor "noptaci": Liviu nostru, Florian cel cu semnele nuntite, Liviu cel cu recenzia sufletelor, Ioanul apeiron, Lupișorul, Elia încântată de chitară, Dan cu ursul și fătuca lui, Cosmin cel cu cărticica de buzunar, Livia cu peștele atribuit, Adina Împărăteasa tăcerii. Nia noastră a stat câteva minute și a mers spre hodină.
Și eu. Nu știu de ce am avut o stare de căutare, ca și cum fiecare își dorea ceva și doar întindeam mâna spre a-i da. S-a cântat mult, Ioan, voi știți bine, Ioan cântă de nu mai vrei să asculți nimic câteva zile după aceea. S-a încercat și recitarea, s-a râs, s-a degustat vin. S-a tăcut, aproape că s-a și dansat, răsunau pereții, cartierul. Dumnezeule cum recită Florian, ai uneori sentimentul că nu mai trăiești decât așa, în tăcerile dintre cuvintele lui.
Am fost noi, noi înșine, atât.
Nu știu de ce oamenii aceștia doisprezece îmi par acum cunoscuți de când lumea, ca și alți cei ca ei, pe care i-am regăsit sau abia i-am găsit în seara de 22. Iar noaptea nu mai avea haină decât de Nanu croită, fără mâneci, fără material de import, era o haină din borangic, din fir transparent de suflet, încăpeam toți în ea, fiecare își alegea un milimetru pătrat de iubire pe care scria ce va fi mâine.
Eu am dormit în zori, când fiecare și-a luat drumul spre somn, când Lupișor a plecat în vrie, Cosmin depărtându-se la cinci dimineața spre gară, când Peia, Elia, Dan și fata au plecat spre camerele lor, când Adina și Livia și-au stins râsetele și când Florian și-a găsit somnul în cea mai caldă cameră din apartament, singur cu semnele lui. M-am așternut lipită de lemnul bibliotecii, lângă cele două copile dormind lin, Adina și Livia, întrebându-mă până când va fi golit somnul de mine, când voi ajunge și eu a locui în el, în ce zi, căci, în acea dimineață, m-am învelit doar cu milimetrul meu de borangic, iar, când să adorm, Livia s-a trezit fredonându-și singurătatea în jurul cafelei și deschizând ușa: "Treziți-vă, este zece și un sfert."
Mi-am amintit de sfertul acela de oră în somn, de parcă totul se întâmplase acolo cu noi toți. Casa familiei Nanu mi-a fost apoi, la cafeaua noastră, împreună cu cei prieteni, vatră de timpuri coapte.
Și pentru că "eu nu sunt calorifer", am ales să încălzesc aerul din jur doar cuibărindu-mă acolo unde simțeam recele din celălalt.
Filmul interior se derulează încă și cuvintele curg precum Vedea. Rămân privind oamenii în continuare, e istoria lor, a noastră, aici.