Niciodată numirea nu e nevinovată și numele fără prihană. Numele poate fi delicat, subtil, viclean. Numești liric alintînd și răsfățînd lucrurile, strecori agil în denumire atitudini sugestive și încerci să induci stări celor ce o adoptă.

Cînd nu este prea abil manipulat, numele este din capul locului un imperativ, un apel la autenticitate adresat fiecărui lucru. Spui: ăsta-i topor?! Sau: ăsta nu-i om! Și cu asta arăți că lucrul respectiv nu e cum se cuvine, că e precar, degradat, că “nu se ține de cuvînt”. De cuvîntul care, numindu-l, îi dă și un titlu, un rang ontologic pe care trebuie să-l țină pentru a-și mai merita numele.

Tocmai pentru a evita denumirile care spun de multe ori prea drastic un adevăr vădit, numele veritabile devin jenante și ipocrizia publică le înlocuiește cu unele care să ascundă realitatea sub un văl rozaceu. Eufemismele dau un aspect catifelat unei realități plină de asperități și muchii colțoase. Ele funcționează după normativele învățate la grădiniță: nu-i frumos să spui așa. Și despart apele realității în două șuvoiaie distincte și divergente: gigea și caca. Limbajul eufemistic se potrivește unei etici plină de dulcegării colaboraționiste. Realitatea este lăcuită lunecos, elegant și opac – și astfel solidaritatea dintre victimă și călău devine dezirabil solidarism social.

Orice cuvînt, chiar dacă nu mustește de polisemantism, are un sens tare și unul slab. Primul este cel despre care spunem: “în adevăratul înțeles al cuvîntului”, celălalt răsfățat, relaxat este acela care cochetează cu alte cuvinte, cu contextele și situațiile, intră în tot felul de combinații ocazionale, subtile sau vulgare, și, compromițînd sensul inițial, lasă sau înlesnește evoluția capricioasă a limbii.

De multe ori, în aventura lor, cuvintele își rătăcesc drumul, se degradează, intră în fundături semantice, își uită gloria aurorală și capotează în precaritate. Atunci, apelul la etimologie le poate revigora, în ele poate învia un înțeles uitat, neglijat, pierdut. Pentru cine are simț lingvistic, a resimți viața cuvintelor, făgăduințele lor niciodată epuizate, avatarurile, mărirea și decăderea lor rămîne mereu o pasionantă preocupare.