Am iubit întotdeauna literatura, poezia, dansul, muzica fara a ma considera o fire boema, ci chiar una ancorata puternic in realitate. Probabil din cauza unui dualism si a unei autocenzurari normale datorita societatii si mastii de viata pe care trebuie sa o purtam. Am tinut ascuns, si parca nu-mi aduc aminte cum este...
Am plecat intr-o buna zi dintr-o lume pe care mi-o construisem cu migala si atentie, o lume ca toate lumile, dintr-un pachet de carti de joc. Si am parasit-o. Am lasat-o in drum singura, o lume a nimanui. Parca o vad, daca privesc in urma, perfect rotunda, ca o picatura de roua, frumoasa imobila si rece. Dar tot singura. Nu era perfecta, ca si lumea de acum, dar parca acum nu-mi mai pasa asa mult, nu mai trebuie sa fie rotunda, frumoasa si rece, acum trebuie doar sa fie... Adica doar sa fiu, EU, de la o zi la alta, fara sa gandesc prea mult. Uneori avem impresia gresita ca ce gandim noi gandesc si altii, ca ce traim noi traiesc si altii, uneori ni se pare ca numai noua ni se intampla, oare asta inseamna ca ne depersonalizam, sau ca nu stim cine suntem noi si cine sunt ceilalti?
Cred ca e vorba de necunoastere.
De aia mi-am construit lume, ca sa nu trebuiasca sa filozofesc absurd si la infinit.
Iau oamenii asa cum sunt si de aceea mi-e usor sa ma sprijin pe ei, sa ma folosesc de fiecare energie pe care o emana un suflet, sa scot la iveala si frumusetea si uratenia, acceptandu-le pe amandoua in mod egal, iubindu-le sau urandu-le la fel de mult cateodata.
Dar lupta asta a mea continuua sa pastrez mereu un echilibru, sa tin mereu linia de mijloc, sa am si binele si raul in mine la fel de mult, unde m-a dus? Cred ca daca imi fac IQ-ul iese mediu, daca scriu ma exprim banal, daca desenez desenez ambiguu, daca recit recit corect, daca vreau sa cant sunt la fel de afona ca restul lumii - lumii medii, obisnuite, normale, banale si plictisitoare. Nici sa filozofez nu mai stiu. Nu am mai facut-o de frica sa nu fiu considerata anormala, deosebita...altfel, desi erau atati ca mine.