în toamna ce sunt, cu sufletul
în bură rece de ploaie şi ceţuri,
priveşte-mă şi fă, Doamne, cum am făcut şi eu
cu drosofilă captivă
în sticla golită de vinul adus de la ţară.

degeaba am scuturat sticla, am suflat în ea,
am întors-o cu gura în jos şi cu un pai
smuls din mătură am vrut să-i redau libertatea,
ea nu ÅŸi nu...

m-am supărat şi eram gata să pun în sacoşă
sticla cu tot cu ea pentru returnare dar,
în ultima clipă, aducându-mi aminte de Tine
şi că şaptezeci la sută sunt apă,
că şi eu sunt un recipient al tău
mai gata de reciclare şi că
musculiţă e sufletul meu,
am lăsat-o-n balconul cu geamul deschis,
de-o ieşi, să-şi urmeze destinul, menirea
şi bine-am făcut.

pe bandă le-am pus cum mi-au venit la mână.
paleta aparatului le selecta.
strivite dozele de aluminiu scânceau,
peturile scrâşneau în presă ca otrăvite blesteme
şi sticlele, sticlele, Doamne, ţipau de durere,
un iad din care musuliţa n-ar fi avut
nicio şansă de scăpare.

e încă în sticlă. las să se prelingă
câteva picături de must pişcător de limbă.
ea simte ÅŸi se opreÅŸte din zbor.
iau lupa şi o privesc. e fericită
chiar dacă ochii-i sunt roşii de muscă beţivă...

îndurare îţi cer, amână-mi cât mai mult reciclarea,
Doamne,şi binecuvântat fie numele Tău, în vecii vecilor.
amin.