Într-o noapte care se scurgea-încet
moale ca burta unui șoarece negru,
două mâini dezgolite se îmbăiau una lângă alta,
în aburul lunii
cu pielea sclipitoare de mort.

Una își desena conturul în cer,
cealaltă râvnind mereu
să stea în conturul ei
și-n fiecare por clipea un fluture
care voia să nască
sute de aripi;
liniile din palme visau
să se întâlnească într-un punct infinit,
divinizându-se doar
prin semne, în aer.

O atingere și-atunci luna,
cu pielea sclipitoare de mort,
le-ar fi eclipsat căldura sângelui
și-un sărut ar fi făcut norii să se zbată
pe liniile palmelor lor.

Toate drumurile duceau către buba albă a cerului,
mai puțin când noaptea era lungă —

și mâinile s-au îmbrăcat în mănuși de catifea,
înlănțuind degetele pe ape
în așteptarea luminii rare
a unei păsări sublunare,
ce împletea liniile vieții lor.