Demult, în timpul adolescenței, citisem „Chemarea Străbunilor” și „Colț Alb” de Jak London. Lectura celor două cărți m-a făcut să fiu mai atent asupra comportamentului animalelor domestice. La cele sălbatice, desigur, nu aveam acces.
Mi-l aduc aminte pe Cezar, calul bunicului. Avea o inteligență apropiată de a omului. Ne trimitea moșul, adică bunicul, să-l adăpăm la fântâna din Pârâul Furcii. Dacă ne dezechilibram, și cădeam de pe el, își potrivea astfel pasul ca nu cumva să ne calce. Povestea mama, care în tinerețea ei era învățătoare într-un sat vecin, că venea de acasă călare pe Cezar având și o pereche de desagi, cu de-ale gurii pentru două săptămâni. După ce ajungeau îl lăsa o vreme să se odihnească apoi îi arăta un băț făcându-se că vrea să-l lovească. Cezar pornea la trap spre satul de unde a venit. Spuneau oamenii, care erau la lucru pe câmp, că niciodată nu l-au văzut oprindu-se sau luând în gură ceva, deși trecea pe lângă fânețe, pe lângă tarlale pe care era cucuruz, trifoi ori lucernă. Nu, el își vedea de drumul său, spre casă. Povestea apoi bunicul, iar bunica, din când în când, zicea: Așa-i, așa-i !
Zicea bunicul: Eram la via din Rusu, doar eu și Cezar. Nu știu cum s-a întâmplat, am călcat strâmb, m-oi fi împiedecat de ceva, că am căzut. Dau să mă ridic dar nu pot. O durere puternică îmi străbătea tot piciorul, de sus până în talpă. Tulai Doamne, am zâs, mi-oi fi rupt chiciorul și-s numai sângur. Ce mă fac!, ce mă fac !
Dar nu eram sângur. Mai era acolo și Cezar, care a venit la capul meu și parcă m-a mirosit. Apoi mi-a întors spatele și a pornit la trap. De ce m-o fi părăsit ?
Povestea apoi bunica : Eram sângură-n casă. Mă pregăteam să fac pită. Tocmai cerneam făina cu sâta ai deasă. Aud un tropăit de cal. Ăsta, sigur e Cezar. Di ce s-o fi întors Niculae așa de devreme ? Aștept să intre în casă. Nu intră nimeni. Ba, da, nechezatul lui Cezar. Ies să văd ce-i. Lângă căruț Cezar fornăia, parcă voia s-mi grăiască. Mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat cu Niculae. Pun hamul pe cal și plecăm la galop. Pe drum l-am întâlnit pe ficiorul nostru Ilie. L-am luat și pe el cu noi. Acolo, în Rusu, la capul locului era Niculae. L-am pus cu chiu, cu vai în căruț. Nu ne-am dus acasă ci direct în Șeică, la doftorul Lupu. Acesta i-a pus în jurul chiciorului niște scândurele pe care le-a legat strâns cu o baieră. „Așa să stea trei săptămâni apoi veniți iar la mine” Așe am făcut, iar Niculae s-a făcut bine. Îi drept că parcă mere cam șontâc, dar nu se prea vede. Doamne dă-i sănătate domnului doftor. A avut apoi Cezar soartă de om, fiind dus la război.
Povestea tata : Eram la Dalnik lângă Odessa. Acolo ajunsese linia frontului. Vorbeam cu o voce ridicată, aproape strigam și deodată, când s-a făcut liniște, am auzit, în depărtare, un tropăit de cal. Tropăitul se auzea tot mai aproape, apoi a apărut un cal costeliv, care a venit, ață la mine. Și-a pus capul pe umărul meu stând așa cam un minut. Despre această întâlnire, la o mie de kilometri de țară, s-a vorbit în tot regimentul 90 infanterie.
După război Cezar s-a întors acasă poate pentru a-l cunoaște și noi copiii. Tata a rămas pe acolo venindu-i doar numele.