nu mai pot să spun că visez
că respir inconștient nopțile pictate de un fir de păianjen
limita care separă intrinsec dorința de o simplă realitate.

nu mai pot spune
că mă las ușor convins de celălalt factor
ocazia de a începe să râzi / memoria îmblânzită
a unei pisici de pe stradă.
prea des trestiile mișcate de vânt
îmi acoperă ochii falsificând / subtil
gustul acestui ultim eșec -
o pânză-n ulei vopsită-n culori / atât de eronate
şi miros de lavandă.

unele idei se prețuiesc departe de zgomotul metronomului
după o schiță stivuită printre oglinzi retrovizoare
aceleași oglinzi prin care se distribuie misterioase armuri
un cer monocrom și rădăcinile noastre schimbătoare.

// acum știu //

tot ceea ce doare e sub acest spațiu difuz
sub zâmbetul tău / sub promisiunea că vom păși împreună
dincolo de pariul acestei proximități
unde pisicile dorm / iar regina nopții
se dilată ca o pasăre oarbă.

ne-am apropiat încet pe bulevard,
noi doi și amintirea acelui...
"À la fin tu es las de ce monde ancien"*
scris de mână pe aceeași carte.

mi-ai spus: „soarele este o pictură murală
care se desprinde de pe zidul de piatră
o curbă a aceluiași metronom
o vibrație a atâtor oglinzi retrovizoare
şi arderea lentă a ierburilor ajunse de acum
o latură ascunsă a emoțiilor tale."

eu am numit deja această poveste.
abia așteptând să deschid larg o fereastră.

„uimește-mă” ţi-am spus.

recunosc / într-o lume de apariții neașteptate
oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă
fac gesturi banale / clișee într-un exercițiu erotic fascinant
despre vise / despre dezacorduri
şi iubiri repetate...

nu mai pot să spun că visez / că respir.

există poezie / există atâtea șanse
de supraviețuire pe Marte.


___
* zone, G. Apollinaire