Ȋn zilele noastre când depăşisem limitele prăpastiei şi nu mai aveam de ce să mă agăţ decât de câteva vagi, mi se păreau mie, slabe rădăcini ale Credinţei, ele m-au ajutat. Am fost şi sunt ȋncă un introvertit. Şi m-am ferit tot timpul de a nu deveni patetic, şarjând cu o autoironie juvenilă ȋn raport cu vârsta mea destul de ȋnaintată. Tot timpul m-am gândit că „nu a venit ȋncă momentul” să spun ce simt. Ȋn fine, el a venit. Principala mea speranţă interioară a fost şi rămâne Credinţa. Ea s-a manifestat, acum printr-o Instituţie a Statului. Şi nu prin intermediul unor preoţi scăpaţi de sub oblăduirea BOR. Nu am posta cele de mai sus dintr-o vană mărturisire. Ci pentru a-mi arăta recunoştinţă faţă de unul dintre aceste repere ale mele perene, pe care le-am descoperit mult mai târziu: Academia Română.