Se zice, își aminti bătrânul, că înainte de a muri omul își aduce aminte, cu exactitate tot firul vieții.
Dacă e așa, și ce bine ar fi să fie, el poate fi liniștit, își aduce aminte doar frânturi. Iată, se uită în oglindă să se bărbierească, are un semn lângă sprânceana stângă, știe precis cum la căpătat. Privea cu interes la jocul de oină a celor mai mari, stând lângă văru-său Niculaie. Deodată văzu stele verzi, multe stele verzi, și parcă auzi și clinchet ca de oală spartă. Ce se întâmplase ? Bâta din mână lui Niculaie lovise cu putere, dar nu în cotca de cârpe, ci direct în tâmpla lui. S-a trezit, nu știe după cât timp, cu o usturime aproape de nesuportat lângă sprânceana stângă. Mama ai trână, adică bunica, în grija căruia era, turnase pe râză albă, adică pe o cârpă, niște „chicuruș”. De atunci știe că chicurușul este țuica extrem de tare care curge, prima dată, din cazanul de rachiu, căruia domnește i se spune alambic. Tot la bărbierit simte o denivelare sub bărbie. E cam tot de atunci, de foarte de demult. Se suise pe un pălan. Cine l-o fi pus, și de ce ? A alunecat, și în timp ce cădea un cui la zgâriat zdravăn sub bărbie, semnul, iată, a rezistat până azi. Semnul ca semnul, dar el, ca persoană, cât va mai rezista? că iată a ajuns la vârsta moșului care pe atunci era ăl mai bătrân om din sat. Nu-ți poți aduce aminte de moșu că imediat îți trece prin minte și calul Cezar care l-a recunoscut pe tata în depărtări, la Dalnik, în apropierea Odesei, în al doilea război mondial. Amândoi au ajuns pe acolo fără să știe unul de altul. Tata a fost concentrat cu gradul de sublocotenent, Cezar a fost rechiziționat de Regimentul 90 infanterie în folosul armatei.
Își mai aduce aminte bătrânul și de bunica din partea tatălui. Dacă ar mai trăi acum ar avea 132 de ani. Avea mulți nepoți de la cei 12 copii, acolo în satul ei de dincolo de munți. O apucase dorul și de nepotul și nora din Ardeal. Parcă și mama , nora ei, o visase în câteva rânduri. Se interesă prin vecini că oare ce se va întâmpla dacă-ți visezi soacra. Cartea de vise n-o mai avea. Probabil o împrumutase cuiva, și nu mai știa cui.
Într-o seară de toamnă el și mama lui erau în oraș. Când s-au întors, la ora înserării, li s-a părut că cineva umblase pe la portiță. Pe clanță parcă era un pic de noroi. Au intrat. Printre umbrele înserării o alta ședea pe scările de la intrare Eu sunt maică, nu vă speriați, venii-i, și dacă poarta fu încuiată, sării-i poarta. Iată vă adusei ce avui și eu. Într-o parte a desagei erau mere și nuci, în cealaltă o cană plină cu unt și o sticlă astupată cu un cocean de porumb în care era țuică de corcodușe. De, maică, prunele nu se făcură încă, dar sunt bune și corcodușele.
Tot acolo, învelit într-un ziar, era un lucru de mână făcut pe o pânză de borangic pe care erau cusute mici bile de sticlă colorată ce formau cercuri, ovale și triunghiuri. Mult timp, aproape toată copilăria-mi, acel lucru de mână a stat pe o măsuță cu trei picioare făcută de nenea Ion, fratele tatei