Pășesc rătăcită.
Caut un loc liniștit să stau jos.
Citesc nume după nume, întorc capul, în spate văd o mătușa, dă cu mătura pe cavouri de parcă ar peria costume elegante de scame.
Pare un dormitor de noi născuți, emană acea liniște, liniștea la care nu e nevoie să muncești să o simți, să o ai, liniștea altei lumi, păzește în jur ca o mamă,
încă alăptează,
ai zice că unii se leagănă-n somnul amezii, iar
alții se uită pe furiș, admiră mirele și mireasa.
Ușa bisericii e lăsată deschisă.

Pășesc rătăcită.
Citesc nume de preoți, preotese, cutare și cutare.
Mâ gândesc ”cititorii”, pe când necititorii strângeau pâinea, plângeau la ferestre, adăpau vitele, mureau în tranșee:
- Doamne, par toate bine arangate, gospodărite, clădite cu multă pricepere, dar
simt greutatea, de ce-ți chinui slujitorii sub betoane, le ții oasele pe rafturi?
Nu mergea vorba că-i ei cu tine la cer?
Au fost și ei certați cu pământul ca și tine?
De ce atîtea inele, doar nu crezi că învie și au nevoie să-ți descuie palatele?


E amiază.
Cineva trece cu mașina electrică printre cavouri de parcă așa vorbește cu morții, le spune “ ați auzit cum lumea s-a schimbat? Pană și voi morții o să vă schimbați atât de mult, încât o să mai muriți încă de două trei ori când o să vedeți lumina.
Prinsă între bătăile inimii nici nu mai știu dacă zgomotul mă irită sau liniștește.

Parcă mi-a citit gândurile, oprește.
Mă-ntreabă dacă am venit să pun flori, sau sunt cu cei de la cununie:
- am ajuns din întâmplare,
- aaaaaaaa, ai vreo supărare?
- am mai multe,
- am și eu o durere mare, câteva luni în urmă a murit sora mea, tânără, s-a dus cu îngerii.
Înghit în sec: - condoleanțe.
Vroiam să-i spun că nu mai am nici o supărare.
Intinde mâna: - Ovidiu.
Intind mâna: - Maria.
Ridic capul, fără să vrem ne uităm unul la altul.
Îl văd pe Dumnezeu în ochii lui.
Îmi spune cât de bucuros se simte cănd vine să taie iarba:
- locuiesc cu tata, mama e moartă de mulți ani, cred că Dumnezeu e cu mine în toate, sunt mulțumit că pot mâna bicicleta, pot tăia iarba, și mă înțeleg bine cu tata.
Ne luăm rămas bun.

Continuă.

Caut un loc liniștit să stau jos.
Citesc nume după nume, intorc capul, în spate văd aceeași mătușă dă cu mătura pe cavouri de parcă ar peria costume scumpe de scame.
Cimitirul pare un dormitor select, emană acea liniște.
Liniștea care te păzește, stă la capul tău.
Poartă lumina din ceară.
Îmi zâmbește trist, ochii albaștri ca cerul.
Poartă un batic florat pe cap, legat ca pe la noi.
Îmi pare cunoscută, părul negru, nu, nu e fantomă.
Îmi arată florile proaspete: - vecina mea.


Atât mai poate.
Înainte mergea la piață, cumpăra roșii, una alta:
- stau cu fiica, m-am mutat la ea din Vaslui,
- din Vaslui?
Îmi sare inima din piept: - știi că și eu m-am născut nu departe, la doar 20 de minute de casa mătale, peste Prut,
- mai ții minte Prutul?
- da cum să nu-l țin minte, acolo pe malul Prutului e și căsuța mea lepădată.
Îi dau lacrimile, îmi dau și mie de nu mă pot opri: - nici la noi nu mai locuiește nimeni demult. Fratele mai mare a fost acasă vara trecută, a dat cu var, a schimbat podul, surorile au pus perdele, stă casa gătită ca o mireasă, așteaptă mirele.
Ne strangem in brațe, povestim cum am ajuns în inima munților.
Gelim, ne spunem cât de greu e dorul:
- văduvă de 53 de ani,
- eu m-am născut, iar soțul mătale a murit,
- tare gospodar mai era, Dumnezeu mi l-a dat, și tot el mi l-a luat, m-a lăsat cu o casă plină de copii.
E mândră de nepotul student la Brașov: - și-a găsit o fată cuminte, vrea să se-nsoare cu ea.

Din gură-i ies nu doar vorbe, ci vorbele de care am nevoie să le aud.
Ca o sete, gândurile ei sunt și ale mele.
Mă uit în ochi, o ascult cu sufletul la gură, îl văd pe Dumnezeu cum se mișcă prin ea:
- Cum vă cheamă?
- Alexandria,
- Maria,
Ne strângem din nou în brațe, e greu să ne despărțim.
Ne ținem de mâini, îi sărut mâinile.
Miroase a mamă, a țară, miroase a iarbă.
Ne iese sufletul la iveală așa cum numai noi două îl știm.
Ne desprindem cu greu, de parcă am fi două maluri purtate pe apă.
Mă întreabă când o să trec din nou.
O întreb când o să mai vină să măture.
Ne desprindem încet, ca petala de floare, ca vântul din păr.


La poartă crește un trandafir galben.
Rup un boboc.
Merg cu el pe stradă.
Îl pun în vază la geam.