de unde priveam
pământul pătrundea apele până la orizont
părea un drum către capătul lumii

mi-am sprijinit genunchiul și-am apăsat
să îmi rămână gustul locului în durerea
pe care o simțeam până în os
ori chiar mai adânc
într-un gest al prețuirii pentru ceea ce-a fost
piedică în calea uitării
am închis ochii să revăd tot
ce am petrecut

pietre nu am întors
ramuri nu am rupt
n-am scrijelit pe stâncă...
în urma mea fiecare pas era înghițit
de următorul

ce dezamăgire
pământul acela pe care l-am văzut
era doar o insulă în depărtare
priveam de pe mal către ea
cum stătea lipită pe acel orizont
și-mi părea
un capăt de drum al apelor care
îmi udau tălpile afundate în nisip unde
am rămas să-mi prindă rădăcini
gustul cuibărit în oase