Sfinții Părinți au pus în lumină o bogăție de înțelesuri pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a semănat în parabola samarineanului milostiv. Astfel, ne arată aceștia, aici citim despre: ispitirea lui Dumnezeu (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 68); cea dintâi și cea mai mare poruncă – iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui (Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian. 16.23), legea dumnezeiască (Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 7, 69-70), îndemn la milostenie și milostivire (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 69), cine e aproapele nostru (Fericitul Ieronim, Omilie la Psalmul 15), aplecarea spre păcat a omului – coborârea de la Ierusalim spre Ierihon (Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 74), samarinean = apărător/păzitor (Cel ce se coboară din cer să ne apere și să ne păzească este Hristos) (Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 74), untdelemn și vin = Sf. Taine (Fericitul Augustin, Predica 179A.7-8), doi dinari = două testamente (Sfântul Ambrozie al Milanului, Tâlcuire la Evanghelia după Luca 7, 74) ș.a.
Cu toate acestea, chestiunea fundamentală care dă naștere acestei parabole este despre a moșteni viața de veci, adică despre a nu cunoaște moartea și, prin urmare, despre ceea ce amăgește pe om, îl consumă și îl duce la risipire. Ispititorul de azi, unul tânăr, pare mai mult un metafizician, un căutător de sensuri în țesătura lumii. Dacă ar fi să îl descriem ar trebui să vedem în acest personaj un om care sondează în adâncurile spiritualității omului dintotdeauna, deoarece, într-un fel sau altul, cu toții ne punem la un moment întrebări de acest fel. Fiecare purtăm în această lume căutările acestui tânăr. El este inteligent, elegant, educat, un fin observator al vremurilor pe care le trăia și este cu siguranță, totodată, și un adevărat credincios practicant. Altfel nu ar fi avut astfel de frământări! El o mărturisește rămânând ferm în convingerile sale, ca un om drept înainte Domnului, adresându-i în opinia lui întrebarea esențială: „Ce să fac să moștenesc viața de veci? Cum să rămân pururi viu?” Răspunsul lui Iisus este desăvârșit. Parafrazând acesta ar suna cam așa: „Cunoașterea legii este numai începutul. Respectarea ei este o lucrare care nu trebuie să înceteze nicicând pentru ca ea să se împlinească. Desăvârșește-te! Nu rămâne la litera legii, ci fă din lege viața ta! Tu ești o pasăre și menirea ta este zborul. Legea e cea care definește forma trupului tău, însă iubirea de Dumnezeu și de semeni sunt cele două aripi care te vor ajuta să te înalți, să simți că trăiești, că ești viu! Așa că deschide-ți larg ființa și înalță-te spre cer!”
Cu alte cuvinte, a moșteni viața de veci nu este despre nemurire, despre eternitate, despre veșnicie, ci despre a iubi la fel de mult cât cerul o face. În această realitate cunoașterea legii este doar calea. Împlinirea ei constituie desăvârșirea. Ba, mai mult decât atât, nu este vorba despre o împlinire sterilă, formală, repetitivă și strictă, pur și simplu în mod autoritar ori egalitarist, ci de pătrundere în inima legii spre a o duce la desăvârșire prin propria lucrare iubitoare, în propria existență ca prezență a cărnii întregii lumi, asemenea lui Dumnezeu. Moștenirea aceasta o căuta tânărul de azi.
Pe de altă parte, dacă este să vorbim de o dimensiune a atitudinii sale păcătoase ar trebui, de fapt, să ne referim la confuzia pe care o făcea între a moșteni îndumnezeirea și a dobândi veșnicia ei, ceea ce, în acest context, devine tot mai limpede că îl frământa. Pentru că, de fapt, ceea ce el nu a înțeles este că veșnicia este secundară mântuirii. Este o caracteristică pe care omul mântuit o dobândește de la sine, firesc. De aceea mântuirea rămâne primordială și nu viața de veci. Acesta este motivul pentru care, pentru a actualiza mesajul scripturistic, omul veacului de azi convins că tehnologia îl face nemuritor, în fapt se amăgește asemenea tânărului din această parabolă. Fiindcă omul a fost creat de Dumnezeu să se îndumnezeiască și, prin moștenirea acestei stări sacre, să redobândească și nemurirea pe lângă celelalte dimensiuni divine. Iar toată această lucrare începe cu iubirea.
De fapt, acesta este păcatul tânărului nostru! A împlinit legea fără să iubească. A rămas strict la litera ei. A secularizat-o și a descarnat-o astfel de ceea ce o face să fie vie, umană, iubitoare. Căci iubirea este, trebuie să fie, fundamentul oricărei moșteniri. Pentru lege moștenitorul este doar acela care se naște, care este născut. Pentru Dumnezeu, însă, moștenitor este tot omul creat care Îl iubește pe El și pe semenul său asemenea Lui. Cel care vede chipul lucrării dumnezeiești din om.
Și asta pentru că există o certă distincție între a crea și a naște. Creatorul dăruiește forme și orizonturi pentru că iubește nespus a dărui și nu doar a forma ori a orientaliza. Pentru că iubește pe cei pe care îi creează mai mult decât faptul însuși că El poate crea. Pe când, cei care nasc, consideră că ceea ce au născut sunt forme ale orizonturilor cărora numai ei le-au dat ființă, din propriul lor timp și spațiu și că, astfel, numai datorită faptului că ei pot naște progeniturile lor există. Că ceea ce au născut sunt mărturie irefutabilă a faptului că ei și numai ei și prin ei tot ceea ce va fi devine. Prin urmare, doar moștenirea dobândită ca rezultat al iubirii, care este motor creator al dumnezeieștii existențe, este și rămâne net superioară tuturor legilor și legiferărilor umane lipsite de viziunea îndumnezeirii.