Cu toate că nu admitem să fim trași pe sfoară sau să fim păpușile care se mișcă după cum păpușarii care le-au imaginat le și mânuiesc legându-le capul, mâinile și picioarele de sfori cu al căror ajutor le mișcă într-un cadru scenic bine organizat cu scopul de a transmite, prin intermediul acestora, mesajul creației lor – pe care, în general, îl numesc poveste ori de poveste – tot ceea ce facem în viață este să aflăm moduri de a ne lega ființa de sforile din care sunt împletite dimensiunile lumii în care viețuim.
În jocul acesta, creat de păpușar, compus din scenă și păpuși ce se manifestă în prim-plan, ne ascundem tocmai aceste legături create de sfori. Sforarul, prin urmare, este izvorul mișcării noastre în aceiași măsură în care este și măsura devenirii noastre.
Cu toate acestea, sforile cu care ne mișcă și prin care astfel ne dăruiește dimensiunile ființării, nu pot totuși transmite acelora care privesc scena propusă de păpușar, gândurile, melodiile sau poezia păpușilor. Însă, ceea ce rămâne și se vede, ca dans unic, se referă la faptul că păpușile sunt mișcate de păpușar, iară tot spectacolul include imaginația acestuia.
În fapt, dincolo de cadrul regizoral, atât creatorul și diriguitorul păpușilor, cât și păpușile care prind viață prin sforile pe care acesta le mânuiește, sunt două realități distincte care se manifestă ca întreg indisolubil.
Păpușarul, pe de o parte, care în acest context este prezent ca autor și sursă a mișcării păpușilor, este expresia demiurgului care generează spațiu și timp prin propria voință și imaginație. Păpușile, pe de altă parte, în contextul deja oferit de creator, sunt reflecții ale actelor ideologice create de cel ce își dorește să le exprime. Motivația acestui complex desant și alegoric își are cauza în întâlnirea cu sinele. Acest moment devine clipă dintr-un timp care irupe din sinele golit de tot ce a trăit. Coarda cu care păpușarul articulează propriile vise privitorului de păpuși devine astfel similară cu modul în care demiurgul se privește pe sine, iar păpușile sun expresiile idealurilor pe care visează să le creeze mai departe.
În sine păpușarul a împietrit de mult privindu-și într-o oglindă a viitorului, deci imaginară, chipul după care creează lumea păpușilor. Din firul vederii cu care își analizează imaginile, unde oglinda de mâine îi poartă imaginea chipului pe care i-l oferă cu generozitate din neant, de acolo își împletește deja sfori pentru păpușile cu care va interpreta alte piese pentru spectatorii care vor veni atunci să le privească, să îl privească.
Nu are cum să spună nimănui despre aceste sforării, deoarece, dacă altcineva ar înțelege jocul său, toate piesele și rolurile pe care păpușile sale le vor interpreta își vor pierde spectatorii. De fapt, interesul de a mai fi văzute. În fapt, în acest context, păpușarul nu este întocmai un simplu sforar, care face niște păpuși după chipul său spre a le pune în mișcare prin imaginația sa. El este acela care, cu sforile păpușilor pe care le creează, face spectacol pentru a da sens celor care privesc în aceeași măsură în care își imaginează că, de fapt, ca spectatori, înțeleg mesajul gândit de sforar și apreciază modul în care el pune viață în mișcarea păpușilor sale.
La urma urmei, păpușarul pune pe scenă o reprezentare a propriei sale existențe și nu doar o scenetă cu păpuși. De aceea, sala de spectacol nu este pentru el un evaluator al reprezentării sale, ci oglinda în care se privește căutând în ceea ce vede dimensiuni noi, gânduri inedite și orizonturi ascunse în propria sa vedere. De fapt, simte că sforile pe care el le mânuiește sunt expresii ale ființei sale în care trăiește un păpușar mai vechi ce nu face altceva decât să tragă de sfori în același timp cu el. Povestea pe care o spune nu e povestea lui, după cum și în chipul din oglindă unde privește vede trăsături care vin din chipurile părinților săi. De ceea, de fiecare dată în care își mânuiește păpușile pe scenă, nevăzut, trăgând de sfori, este frământat de gândul că nu el este păpușarul, ci sforile din privirile spectatorilor care sunt legate de păpuși fac ca acestea se miște după dorința lor.
Acesta este motivul pentru care întotdeauna i se pare că, cerul nu este deasupra, ci numai acolo de unde vine, din mișcările acelora care așteaptă să privească, să vadă și să se întâlnească cu păpușile ca cu propriul sine al vederii.