când a pășit
ea
pe covorul roșu,
s-a auzit cum s-au ciocnit două respirații,
sus,
printre stele

o privea certându-se în gând
“de ce o pot privi și alții,
de ce nu-i doar a mea?”

ea i-a zâmbit,
el s-a înclinat,
apoi,
așa,
în pași de vals,
a fost a lui

covorul roșu,
drum,
fără de popas

***
în replică un tango

un naiv,
dacă tu crezi că moartea este
doar o parteneră de dans,
una delicată,
care îți șoptește respirații moi
și care îți întinde un covor roșu,
ca să ai pe cale!

moartea e frumoasă
doar în albastrele închipuiri ale poeților!

moartea este,
covorul de măruntaie ce-și leapădă duhorile
prin buruieni invazive,
strigătul surd într-un craniu
plin cu vată;
e dirijorul hidos ce bate în pupitru cu un bisturiu,
orchestra dezacordată,
iar tu ești pupitrul
pe care stă însemnată partitura.

vrei să îți cânte,
ea te devorează.