uneori, timpul, îmi umblă ca o așchie prin gânduri
are o poftă mișelească să-mi pocească zâmbetele, să le izbească până la năucire prefăcându-le-n lacrimi
ai crede că toate șoaptele alea, “te du, te du…” sunt lamentările unor clopote din lemn bătrân, surde și aritmate
îndemn perfid către recunoașterea următoarei clipe ce-a fost cândva, ce n-are să mai vină
ca și când, sub praful ce s-a așezat prin albume, pozele sunt doar niște răstălmăciri cu iz hepatic
și fețelele alea de prin ele își așteaptă rândul, fiecare la câte o porție de uitare