Alexandra s-a prăpădit vinerea trecută și a coborât negura necredinței mele cu toată furia peste țara ființei în care îmi duc traiul. De ce, Doamne, îngădui așa o moarte? Scutește-mă de explicații teologice, Tu să-mi răspunzi, auzi, să-mi răspunzi și să-ți iei înapoi vinerea blestemată în care Alexandra s-a prăpădit! A, nu-mi răspunzi, ești ocupat cu lucruri atât de importante că nici războaiele nu te interesează, nici secțiile de oncologie infantilă ale lumii, nici elevele care fac meditație și se întorc de acolo gravide, nici cele o sută cincizeci de tone de plastic care ajung zilnic în mare... Nu-ți cer socoteală, îți cer să vorbești cu mine, să-mi dai motive, motiv să nu te părăsesc, să-mi arăți cum se vede totul de la geamul biroului tău de Dumnezeu că poate așa voi înțelege, că poate perspectiva ta de Atotputernic îmi va deschide ochii și mă voi opri din plâns și-mi voi lăsa furia la o parte. Alexandra s-a prăpădit dar nu și râsul ei cristalin care ieșea ca dintr-o pianină de cristal din gurița-i străjuită de dinți mici ca de castoriță. Mi-o amintesc la Sibiu, în '87, cum privea ea lumea mirată din leagănul în care o dădeam și cum se încrunta dulce înainte să ceară apă sau pufuleți de parcă ar fi schimbat mersul istoriei sau ar fi pus pe tablă la Oxford contrazicerea demonstrată a teoriei relativității acelui savant pe care tot tu, Doamne, l-ai făcut să scindeze atomul în loc să vindece femeile sterile ale lumii sau să găsească vaccinul pentru sărăcie. Ah, iar te iau la rost și poate te deranjez, poate ești prins cu pedepsirea femeii ăleia care fură o pâine pentru că nu mai are bani, i-a dat pe toți pe hapuri sau cu internarea în Iad a puștiului care se sărută pe gură cu colegul de bancă. Alexandra a mâncat tocăniță de cartofi înainte să se ducă. Mă rog, a pus pe buze, că de mâncat nu mai mânca nimic de luni de zile. Ar fi băut Coca-Cola, o iubea mult, ar fi tras o țigară, ar fi stat la spus poante cu mine și cu maică-sa care îmi e soră, ar fi desenat ca de obicei, ar fi ieșit să o plimbe pe cățeaua Kira sau ar fi privit nostalgică pe geam când noi toți dormeam. Orice dar nu să stea în capela bisericii Sf. Dumitru așteptând să o lase popii să coboare în pământuri. Tu crezi că e drept asta? Eu cred că nu e. Toți cei care am cunoscut-o pe Alexandra credem că nu e. Așa, și? Măcar să fi oprit și Tu păsările să mai zboare și cascadele amazoniene să mai curgă așa, ca un minut de reculegere, măcar să fi făcut pălmașii care ieșeau de la schimbul unu să-și scoată șepcile și să privească în pământ său să fi făcut ca vinerea în care s-a prăpădit Alexandra să nu existe niciodată. Dar nu ai făcut nimic din toate astea. Eu fac o tocăniță acum și o voi împărți cu Alexandra. Îi plăcea mult, ți-am mai zis?