Povestim visul amintindu-ne imaginile pe care le-am privit în timpul somnului. Astfel visul repovestit este reveria de prezență a lumii din adâncul imaginilor care dorm. Capacitatea gândirii umane de a exprima visul rezidă în posibilitatea de a oferi numiri lucrurilor pe care le vede pentru prima dată, deși unele reverii sunt doar reveniri sau continuări ale altora. Pentru a fi narat visul este necesară descoperirea sensului său. Imaginile disparate și inedite, inegale și ciobite, uneori atât de voalat prezente încât deși sunt simțite par a nu exista, care întremează visul, alcătuiesc un amestec de prezență asemănător cu imaginile amintirilor pe care le-am mai trăit cândva și despre care nu mai putem spune totul, ci doar mai putem trasa câteva linii generale care să încadreze memoria din care ne extragem identitatea prezentului. Nu cumva, așadar, trecutul în somn prin vise ne reașează în imagini astfel încât să ne coreleze întregului pe care altfel nu îl putem privi?! Cine visează de fapt: mintea care oferă numiri imaginilor spre a le descrie visarea sau amintirea visului pe care cu necesitate dorim să îl povestim? În care prezență visul este: în somn unde apare ca manifestare sau în poveste unde devine imagine prin numirea amintirilor? Și de ce au venit toate aceste amintiri acum? Cine îmi poate spune? De aceea, povestea visului nu trebuie spusă cu sens, ci doar trăită din amintiri în care sunt numite imagini. Ca atare, fiecare vis este o pleiadă de imagini ale altor vise care se rostuiesc din trecut pe întuneric, în somn, și nu o poveste. Povestea începe după, pe lumină, ziua, prin povestirea visului, adică oferind numiri sau numind trecutul.