Se întâmplă să fim asemenea copacilor, numai că trași pe roata olarului de-a-ndoaselea – capul ne este rădăcina, creștem susținuți de o puternică tulpină și coloană verterbrală, avem crengi și frunze nenumărate – adică toate gândurile și habitudinile noastre. De fapt, pentru a fi sinceri, la fel sunt și copacii, ei dorm cu capul în rădăcină, și câteodată se trezesc și șuieră a vânt și cheamă ploaia și furtunile și neaua.


Unul dintre ei, dintre cei mai buni copaci cu putință, a hotărât să se sacrifice el de la sine putere pentru ceilalți, pentru ca ei să aibă mai mult soare primăvara să le crească frunzulițele. Dar nimeni nu l-a tăiat, nimeni nu l-a decapitat sau spânzurat sau înecat, el nu a murit de vânt și frig în iarnă sau de apă și arșiță potopindu-l vara. Nici măcar nu l-au răstignit ca pe Hristos. E bizar, e bizar să mori absurd, nevinovat și acuzat de alții că ai fi ceea ce nu crezi că ești. Copacul pur și simplu credea că e om, dar îl putem scuza, fiindcă sunt destui oamenii care cred că ei sunt copaci.

Pregătindu-se să moară, copacul a voit să îl întrebe pe unul din copiii oamenilor ce crede el, ca om, că va deveni după ce moare. Copacul acesta nu era ca ceilalți, el știa să vorbească.
Și omule, dacă tu mori, ce se alege de brațele tale? Nu e nimic rău, spuse omul – brațele mele sunt păsări, păsări încă nezburate, plăpânde și feciorelnice păsări fără bărbătuș, dar care au zborul înalt și iute la subsuori. Și picioarele tale, omule, ce vor deveni ele? Nu e nimic rău că le pierd, ele vor fi tigri și elefanți, și vor mișuna pe tot pământul fără să mai țină minte numele meu. Dar inima, ce este ea oare dacă tu nu mai ești? Din inima mea vor crește flori și fructe demne de masa împăratului și frumoasele vor gusta din unele și se vor bucura de mireasma celorlalte. Numai ochii mei fi-vor poate licurici, iască și chihlimbar, stele mici pe sub aluniș și în făgetul mai rar.


Da, copacul a zâmbit din scorbura lui cu licurici și și-a încruntat puțin scoarța maroniu întunecat, ca la unii stejari bătrâni – afară era soarele ca o cloșcă aurie și caldă, puii ei străluceau pretutindeni în boabe de rouă și în ochii ciutelor la izvor. Copacul se înfiora ușor din frunze de bucurie, fiindcă înțelesese că și moartea în rostul firii este un lucru admirabil, ca și nașterea… Că suntem datori să prețuim și să respectăm fiece clipă și toate câte ne sunt date, spre creștere sau spre descreștere. Chiar dacă ne plac viața și jocul , povestea și cântecul – ele nu ar fi întregi dacă nu am cunoaște restriștea, bătrânețea și moartea. Fără a le chema și fără a le grăbi, doar acceptându-le și respectându-le într-un colț de suflet. Astfel copacul, mai înțelept, a primit între frunzele sale foșnitoare și cu reflexe sângerii soarele asfințind, și și-a lăsat o creangă să alunece încet către pământ.