Glafuri (12).

Proză și poezie, selecții filosofice, pe temă: (Copacul tainic pereche - Fragmente de proză și poezie.)


Ideea de pereche cere, acum, să se nască. Dragostea se împarte acum în două, apoi se divide în alte miliarde și miliarde de alte suflete pereche care plutesc, acum, tot mai departe unul de altul, împrăștiindu-se în întreg cosmosul, ca stelele, dragostea ar fi fost despărțită deja în miliarde de așchii.
De-abia de acum, va începe pentru ele adevărata aventură, aceea de a se reintegra, odată, în perechea ancestrală.
În bătrânul smochin, un pâlpâit de sevă aproape imperceptibil. Din el țâșnește acum o energie fantastică, dragostea va fi fost împărțită în două, apoi mai departe, în patru, în treisprezece, în o sută de mii, în miliarde de alte monade care plutesc acum tot mai departe, împrăștiindu-se în întreg cosmosul.Miliarde de suflete vor rătăci prin întreg universul, până când se vor așeza cândva în trupuri de carne, ca să strângă într-însele din mierea demult pierdută.
Gândurile noastre se întorc înspre trunchiul cu inele bătrâne, într-însul un pâlpâit de sevă aproape imperceptibil. „Am visat că ne țineam în brațe strâns, ca și cum am fi fost două trunchiuri ale aceluiași copac. Privește acum, dragul meu, cum încă se scrie Simfonia Grande, cum pe trunchi se așază inelul împreunării de mire, și niciodată două trupuri de miri nu ar fi mai apropiate decât ale noastre. Cum mai cântă florile de foc să înflorească obscurele spații! „Vei căuta poteci, vei rătăci printre toamnele lungi, vei găsi mugurii spărgându-se, vei învăța. Ne vom iubi ca două jumătăți de lumină.”
Apoi femeia, care la început, chiar era numai traducerea trunchiului alb și a sevelor.
„Am visat că ne țineam în brațe strâns, ca și cum am fi fost două driade într-un același smochin. Și parcă ne-am fi împletit oasele, ne-am fi smuls apoi din rădăcini, veșminte cu pene ne-ar fi cuprins ca pe păsări, și parcă am fi țintuit astfel cel mai înalt reper de pe cer. Parcă amândoi am fi fost o singură pasăre despicând evantaiuri de frunze, sub inima uriașă a amiezii. Iubito, dacă ți-aș străpunge gândul cu o rază, poate că lumea ta s-ar răsfira înspre toate cele patru zări, și încă mai departe, tot mai departe, la fel ca stelele care ar alerga pe orbite.”
În bătrânul smochin, un pâlpâit de sevă aproape imperceptibil. Din el țâșnește acum o energie fantastică, dragostea va fi fost împărțită în două, apoi mai departe, în patru, în treisprezece, în o sută de mii, în miliarde de alte monade care plutesc acum tot mai departe, împrăștiindu-se în întreg cosmosul. Miliarde de suflete vor rătăci prin întreg universul, până când se vor așeza cândva în trupuri de carne, ca să strângă într-însele din mierea demult pierdută. „Ochii tăi ar fi fost deschiși de acum spre o altă realitate. Te pierd, iubita mea...” Și parcă nu am mai fi atunci parte din bătrânul smochin, nu am mai fi atât de mult parte unul din celălalt, indivizibili, când ne legau aceleași seve.

Ne-am împletit, în dragoste, ascultând porunca Zeiței Yuelao, în stelara, luminoasa paradă. Chiar aici, dincolo de o poartă străvezie, un Kirin își află bobul de rouă, de dincolo susură cântec de luthuri și alăute, soldați de hârtie se înzăpezesc și marșează pe stradă. Lumea este înaltă ca gândul, cine mai știe pe unde mai este atinsă de pene și îngeri... De ai ști cât mi-e dor, în noaptea asta smotocită de felinare, care veghează încă pe strada noastră atemporală, când, departe de lumina lor caldă, ori de ochii oranj ai felinarelor, se străduiește îndelung să adoarmă o noctambulă felină…
Cât despre mine, voi rămâne pentru totdeauna așa cum am fost, nestatornic, și, mărturisesc, mai chem uneori stropii de ploaie, bolborosind incantații magice ca șamanii. Je serai toujours sur la route, voi fi întotdeauna pe drum, voi fi un derviș, un aed, un druid, voi fi Pelerinul. Să nu uiți, fiecare dragoste rostuită cu peceți de foc se naște sub un cântec de stele, acum, ca și în trecut, și atâta timp cât focul dragostei nu va apune. Poate ne vom reîntâlni. Pentru că ne-am iubit printre muguri începători, de stele albastre.
Nu te supăra, te pârăsc Gardienilor dimineții că ești dulce, și încă mult mai frumoasă decât surâsul unui înger mărunt, și nu-mi lași trandafirii din mansardă deloc să adoarmă. De ai ști, te aștept cu toate felinarele care împing lumina asta caldă spre piept.(...)
Emis se retrăsese, în camera ei, cu miros de Pichkari Nandi, aprinsese, deja, lumânarea din ierburi, care emana, împrejur, un parfum liniștit, se așeză goală și galeșă, aproape greoaie, pe sofaua grea, așteptându-l pe Fairann. Nu realiză, foarte bine, de ce parfumul florilor de Pichkari Nandi se amestecaseră, deja, cu mireasma din ceara pătrunzătoare, căzută, adică cu mirosul pătruns de ierburi sălbatice dinspre lumânarea pe care tocmai o aprinsese, nu înțelegea de ce camera ei era, deja, atât de impregnată cum așa miros de sfințenie.

Șeica se ridică, galeșă, a deschis fereastra, fără să își dea, câtuși de puțin, seama că, de fapt, pielea ei (nițel negricioasă) se simțea ca o lumânare de ierburi, din cauză că îl așteptase, pe frumosul bărbat, atât.
— Unde ești, Fairann? Și era foarte tulburătoare și plină de înfrigurări, când îl tot chema.

*În Loa...

— Anume, un loc de ghemuit capul, la tine în poală, Emis!
— E un fel esență în aer, simți, Fairann?, spuse, continuând să îl mângâie pe păr.
— De ce se simt, întruna, numai ramuri cu miros de Pichkari Nandi, când mă atingi tu, Emis? Nu știu, pesemne universul a luat-o, puțin, înspre Marea Grădină, înspre Loa, din care curge, intens, parfumul...
— Înspre Loa?, a zis, la fel de sentimentală, Emis, continuând să îi mângâie, foarte simplă, părul. Ziceam și eu, unele lucruri pur și simplu nu se pot explica... spuse Emis, continuând să îl mângâie pe păr, cu un calm neclintit, dar cu o sensibilitate ascunsă.
— Loa, pesemne, mă mângâie atunci, și ea, pe căpătâi...
— E un fel de... mânuță cu ramuri de aur, ca niște aripi de copac, în aer, delicat, dinspre marele loc Taa! Adică îngerii, Fairann! Vorbesc, despre noi, îngerii!
— Emis...
— Adică Grădina! Ea te mângâie!, începu să râdă Emis, cu mătasea veșmântului atingându-i, încă, picioarele acoperite. Și încă râdea, cu cristal în gânduri, ascultându-l pe Fairann.
— Nu știu de ce mă gândeam, de fapt și de drept, la Loa... Poate pentru că, acum, sunt alături de tine, de asta! Nu mai râde, Emis! Începu să zâmbească și Fairann, ridicându-se, începând să îi urmărească, de fapt, tresăririle, pe care le cunoștea, pe dinafară, și care, totuși, îl surprindeau, chiar și acum. ”Nu o să mă mai gândesc niciodată la Loa, Emis! Că prea râzi tu!”, spuse Fairann, încă râzând și continuând să îi urmărească mișcările ei delicate, acoperite de veșmântul amplu de mătase.
— Nu te mai gândi la Grădină, Fairann! Pentru că Grădina o să se gândească, ea însăși, la tine! Loa o să se gândească la tine, Fairann! Nu mai râd... Și un râu, el curge și râde... Îți plac râurile, nu-i așa că sunt foarte ingenioase, toate?
— Își fac, de fapt, drumuri perfecte, *prin lume...
— Asta da...


Pe lângă Migdal, se lăsase raza de soare, ca să alunece ca zăpada.
„Cum este raza, Fairann?” “Raza este grea, trebuie să se rupă în două… E un fel de spic!” Fairann o apucă pe după mijlocul ei care era la fel de ușor ca o rază. Își adumbri, apoi, mâna întinsă, pe cutele de la mijloc, o simți pe femeie plină și parcă senzuală. Cum Emis abia își adusese aminte să fie. „De ce plângi, Fairann?” “Bărbații nu plâng niciodată, doar se prefac că au lacrimi. Să nu mă mai minți, să nu mă rănești, Emis!” Pe undeva, foarte departe un migdal se rupsese în două. Dragostea era, desigur, pe atunci, un migdal.
Unul mai frumos decât oricare din migdali.
Flori de Pichkari Nandi au căzut, foarte roșii, pe trupul Migdalului rupt în două. Pe afară este foarte frig, trupul Migdalului este rupt în două.
Pasări foarte mici, de culoare violet, se împănează împrejur de furie și plâng pentru Migdal. „Apropie-te, Emis, și atinge cu degetele tale migdalul suferind, din care chiar și acum mai zemuiește chihlimbar!” ...
Ea este, însă, undeva foarte departe și nu mă poate auzi.
*
Fairann se apropie foarte mult de frumoasa Emis, care era, de fapt, un Migdal rupt în două. Din ea, curgeau chihlimbarul, și perlele, și aurul, și picături mari de mir, foarte străine de locul acela. Din ea, creșteau vlăstari rupți, din care curgea chihlimbarul, și perlele, și aurul și picături mari de mir. Începu să o strângă în brațe, cu ochii în lacrimi, Fairann. „Emis. Emis. Frumoasa mea Emis.”, vorbea el, de nebun, cu copacul acela, iar Migdalul nu îl înțelegea, defel, pe Fairann. Din el curgeau însă chihlimbare, scoici cu nisip înăuntru, care urmau să se usuce și să lase în urmă câte o perlă foarte albă, curată, apoi aur și ulei foarte străin. Și, udându-se pe păr cu frunze de Migdal frânt în două, ca și cum ai rupe o pâine, Fairann se simți din ce în ce mai slăbit, apoi căzu pe genunchi, strigând-o, întruna, pe Emis.
— Să mergem în Loa, Fairann! Să mergem în Loa...
— Buzele tale sunt mai roșii decât bătăile inimii! Așa sunt buzele tale, draga mea! Sunt Bujori, și încă mult mai frumoase de atât!*
— Am cules niște Pichkari Nandi, am aprins, foarte iute, lumânarea din ierburi, o lăsasem acolo, să se sfințească, într-atât mi-e atât de dor să îmi așez picioarele în apa aceea mică și străvezie din Loa! Unde să fie Loa, Fairann?
— Te țin. Acum ești în Loa. Acum tu ești Loa!
Și, încă, mai continuau să se țină în brațe, vorbind. Nu s-ar fi săturat unul de celălalt. Și nici nu s-ar fi plictisit. ”Tu ești Loa, Emis!”



FRAGMENTE DE POEZIE pe temă specific filosofică:


Emis și Fairann


Nu poveste, da poveste,
Nu poveste, da poveste,

Îmi păruse că, în lume, multe locuri se arată

Nu poveste, da poveste,
Nu poveste, da poveste,

Spun că mi-este dor de tine, chiar și-n visul fără pată

Nu poveste, da poveste,
Nu poveste, da poveste,

De prin Loa, culesesem, iederă, de șapte ani

Nu poveste, da poveste,
Nu poveste, da poveste,

Și căscioara de-o pusesem într-o stea de șapte bani

Nu poveste, da poveste,
Nu poveste, da poveste,

De-mi rupseseră copacul, eu, din ea, nu am știut

Nu poveste, da poveste,
Nu poveste, da poveste,

Lasă-mă să stau, cu tine, da, Fairann, prin căși de lut.


Mura Dura


mure dura mure-n rug
dragostea mi-o pun la jug
către trasul stelelor
și-alungarea ielelor
dragoste, pe la pereți
umerașul, nasturi beți
și fugind de la cămăși
trei eșarfe de prin căși
înghețată cu căpșuni
și sarmale, grumpeni buni
mure dura mure-n rug
dragostea mi-o scot din jug
stelele pe capul meu
coronița cea de pleu
că-s un fulg de fată mic
și tu cel mai trist voinic
și-o să vin, la tine, iar
bagă-n seamă tu, măcar
că sunt tristă, chiar și eu
amărâtă și de pleu
floricică-n albăstrimi
dragoste de trei pătrimi
încă pun o jumătate
ca să vezi că se mai poate
nu căta că-s tristă, iar
vreau să semănăm, măcar
de la mine, nu te du
ca parfum de kamatu
îți arunc spre trupu-ți flori
și mă leg cu șapte sfori
numai floricele, fii
nu căta prin poezii
șapte flori mă leg, iubești
ca mereu să mă găsești
mura dura mure-n rug
doar spre tine îs sub jug
cea mai dulce din strânsori
și al treilea din sori
să te aibă, de ești trist
numai flori de ametist
sunt captivă într-un dor
țin la tine prea ușor
și, întruna, te-aș iubi
pieptul de nu mi-ar zvâcni
temătoare, îți strig iar
să ai milă cât de dar
fulgul mi-s cel amărât
și din mine, doar un cât
nu clădi, din ziduri, iar
că eu te doresc, măcar...
dragoste, pe la pereți
umerașul, nasturi beți
și fugind, de la cămăși,
trei eșarfe de prin căși
înghețată cu căpșuni
și sarmale, grumpeni buni
mure dura mure-n rug
dragostea e ca un jug!


Hamadriada - poem de filosofie


Copac eram, pe-atunci, și îmi fi încă
Hamadriadă moale, în copac
cu trupul meu, fântână prea adâncă
ce seamănă cu cerul, azi, opac
căci, Cosmosul întreg e, blând, copacul
și tine stele sus, pe creanga sa
nimeni vor ști mirările și sacul
din care lasă, tocmai, câte-o stea...
sunt rotitoarele lui fete, stele
care din lemn, pe creangă, sta-vor sus
planete-îndepărtate cu inele
sunt luminoase, de la stele,-n pus.
Misterioasă, încă, precum firul
ce leagă spiritul, de lună, seara
în raze sfinte, culegeam din mirul
steluțe-și risipeau, spre fiică, ceara;
că o iubea, pe ea, profund, copacul
ce sta departe și nimic grăia
sunt stele, este noapte, în cerdacul
ce-întâia lui steluță o păstra;
Copac eram, copac prea scund sunt, încă,
și despre ceruri, iacă, iar vorbesc

Și, nicidecum, ca floarea cea de stâncă
ci la copaci cu lacrima-mi grăiesc;
Hamadriadă, ăsta îmi e nume
și nici la noapte, iată, să i-l spun;
găsit-am noapte, rădăcini și-o lume
ci sub copac, sub stele, să rămân.
Copac eram, pe-atunci, și îmi sunt, încă
Hamadriadă moale, în copac
cu trupul meu fântână prea adâncă
ce seamănă cu cerul, azi, opac
ca într-o noapte, goală, nici tandrețe,
căci timpul s-a-îndoit, a fost să fie
bătaia inimii odat` să-înghețe
și sufletul să-încapă-n veșnicie
eram copac și iată susul-josul
o stea, departe, cale să îmi ție
în lumea asta, taina, curiosul?
în rădăcina lumii, o stihie...
era, de fapt, femeia lepădare
de s-a uitat, la un copac, mai jos...
la rădăcini, un trup de pom și mare
un dulce-închin și chipul ei frumos.
acolo e tăcere și-întuneric
sau vid, de-acestea sunt în lipsă,
un dor de stele-adânc și vis chimeric
cu sufletu-i, cu sine, în eclipsă.
și s-a zbătut gândirea ei de magă
cerând să se întoarcă, în fiire,
spre-aceeași strălucire mult prea dragă
un astru ce-l dorea, demult, ca mire;
poate lumina soarelui inundă
din depărtări, frumoasele cuvinte
bărbatu-îmbrăcând un miel și-n bundă
având, mereu, la el, cinci jurăminte
cini ești? lumină? cine? zise feia
dar el nimic, cu stele-o preaslujea
căci poate-l rușinase, atunci, femeia
sau nu știu ce bărbatul, ieri, avea;
cuvinte răsunau, din gânduri ude,
pe drag, ea și-l chema, cu reci cantații
cu ploaia lăcrimată, zării jude
în gheme, energiile sunt spatii;
o stea, din ceruri iată, cred, căzută
hrănind stejarul falnic, pe colină
și sub pământ Hamadriada, mută
îmbrățișează ce a fost Lumină...
mai jos, numai pridvoare fără vină !
striga el strâns la rădăcini și mut
aici te țin ferit și în rășină!
și cântece de dragoste-am știut!
că ești frumos, pământul, iar, ne-o ține
și Geea cea mereu ascultătoare...
suntem pământ, copac, suntem lumine
și mai feriți, ca Blânda Născătoare
spre stele mirosind a mere coapte
ce țin parfumul lor, prin nebuloase,
te-îndemn să ieși cu mine, într-o noapte
prin ochiuri de ferestre-întunecoase,
și să privim, o dată dimineața...
căci sori răsar, mai sus, înspre coline...
să îți mai văd, încă o dată, fața...
de lemn, de foc, sau zici cu doruri line
la sânul meu te țin, adânc în straie,
în trupul meu femeii alcaline
și cu copilul nostru, în copaie,
ne-o prinde, iar, de mâini și de lumine
nimicul, răul, pot să se adune
nimic, n-o fi mai rău, ca susul
deasupra, unde încă spală-n rune
și mult se tună, visul, interpusul
în corpurile vii, fără substanță
ne-or rezona săgețile de raze
din Capricorn în Taur și Balanță
plecând cu meteorii-kamikaze;
doar o cometă muribundă,-n sân
ne va piti o za de praf și gaze
ne-om contempla poeme ce rămân
după ce trece-n Eden, spre oaze
te țin ca într-un coș, cu mult pământ,
o lume caldă, moale, feminină
și fac, cu tot copacul legământ
în dragoste, femeia să te țină

și totul e o violet țiire
Copacul când luminii îi e mire.


Copacul vieții (Poem atipic)

Noi suntem porumbei în senectute
cărările curate ne-împletim
ne amintim de alergam cu ciute
doar cerbul ultim ne părea sublim...
sunt stele foarte roșii, pe deasupra
și un copac cu crenge ca de foc
bărbatul și femeia, suntem Gupta
și-atâtea alte păsări n-au noroc.
atâția ani trecură, peste pene,
cerbu-a plecat de mult, mirări răsar
doar ciutele bătrâne bat în vene
din altă viața-a Evei de răspăr;
o pară, burta cea mai delicată
blestemul de răcoare mi-e zălud
o să îmi naști, odată, încă-o fată
și-o să mă culc pe pântecul tău ud.
sunt sigur, draga mea, că împreună
în ultima secundă, liberând
ne-or îngropa – semințe, într-o dună
și-o răsări copacul vieții, blând.


Femeia de lângă apă (1.)

Cu pielea albă, e salcâmul
Se înroșea de dorul rău
Pe râu, în bărci, pe lângă râmul
Pe lângă soarele de său;
Treceau, tăcuți, îndrăgostiții
Se sărutau, voioși, în bărci
Sudalme negre eremiții
În mări, sunt gemete de orci
Nu vreau să hie zîua asta
Din barcă, pasul să îl pun
Când de pe țărm privi năpasta
Cu flori pătate cu magiun;
Salcâmii, ieri, cu pielea albă
Se înroșeau, din dorul ei
Un zvon de sânge da în nalbă
Și negreșind plecam cu ei.

De mult, de sus, trăsesem barca
Și ajunsesem, viu, la mal
Doar Dumnezeu nu-și trase arca
Pierduse, iar, un animal
Și m-am întors împământitul
Pășeam mărunt și mă temeam
Găsisem doi arici în catul
De dedesubt, și lângă geam
Să ies, amu, din arca asta!
Că numai eu nu am scăpat...
Și nu vedeam, naiv, năpasta
Când șarpele l-am rădicat!
Departe bărcile, iar, pline
Duceau perechi de animal
Că o să fie ape line
Pentru un râs și pentr-un cal
Ce o să fac cu șerpa ceea
Tu spune, Doamne, că nu știu...
Dar Dumnezeu, în Galileea
Făcea minunea în pustiu...
Cu pielea albă e salcâmul
Se înroșea de dorul tău...
Și prea departe e tărâmul
Și șarpele, un tăntălău
Ce a ieșit cu mini din arcă...

O să îl iau, dacă îmi ceri...
Pe ea, o las, acum în barcă
Femeia ce-mi zâmbea, chiar, ieri
Pe ape, iată să se ducă
Mai singură de la pământ
Mi se visa de miresucă
Având cu mine legământ
E arca ce mai sus străbate
Dar sufletul nu i-l mai știu...
Poate avea doar... trei păcate
Cel care l-a purtat, de viu...

Ce trist, femeia de-mi păruse
Perechea mea de infinit

Dar ea, cu barca, iar trecuse
Nevrând să steie, mult, în schit.
”Eu plec, de-aicea, liniștită...
Sper să aveți, din toate, nea...”
Și las în spate tot, uimită
Salcâm sunt eu și umbra mea
Cu pielea albă, e salcâmul
Se înroșea de dorul rău
Pe râu, în bărci, pe lângă râmul
Pe lângă soarele de său;

Zâmbind, eu caut mai departe
În arca n-care-am încăput
Nu am mormânt și să n-am parte
Mă-ngrop cu-întâiul meu sărut.
Cu pielea nudă e salcâmul
Căci nu e suflet, pe sub el
Unduță tandră sunt în râmul
Unde lăsat-am primul miel.
”Eu plec spre marea cea înaltă...
Căci rost, pe-aicea n-am avut...
Un pește, am lăsat în baltă
Și cai, mirosul de scorbut...

Să am doar pacea-n piatra asta
Și, singură, nu mă mai simt
De piatra-a `hi în viața asta
Nu mă fac piatră, ci absint
Cu el m-am uns pe piciorușe
Mă ung cu flori pe la prosop
O mână, doar, de corcodușe
Să-l fac din ele pe Isop;
Căci neiertarea mea e mare
Că Evă sunt și nu sunt mal

Pe apele târzii și-amare
Să mă scufund, să fiu un cal
În apă binecuvântată
Să plec, de-aici, cu apa mea
Și existența fără pată
S-o las, târziu, de va urma
Să nu veniți, la mini, cu zvonuri
Sunt maluri triste și pustii...
Lăsați-mi marea în sovonuri
Nuanțele mai albăstrii...

(...)