cel mai aproape drum de mine e un drum de țară, azi neumblat, mergând către sat, cu praful așezat alb și cu fața luminoasă, ca ștergarul țesut în casă, împodobit cu dantela bunicii ; pe-acolo mi-am pierdut și eu o parte din suflet, lipit de roțile căruței, sau înecat în parfumul miriștilor dimineața, ieșind în întâmpinarea soarelui, care sclipește ca un bănuț viu prin frunza plopilor

plopii… prețioși și reverențioși, însoțitori de drum în lumea săracă, fără case, fără oameni, dar cu plopii înalți și drepți, așa cum șade bine drumului, iar eu, copil, călcând peste umbre, de la un pom la altul, numărîndu-i, dreaptă și privindu-mi umbra prelungă dimineața

cel mai aproape drum de mine e un drum mort, iar macii rupți și aruncați pe drum se usucă – parcă adormiți deodată în visul unui copil care i-a rupt, atât de repede adormiți