DOR: ce scurt este cuvântul, dar ce bogăție de emoții, stări zace ascunsă în sensurile lui !
Cele trei litere, îngemănate astfel, alcătuiesc o vorbă născută din împreunarea altor două : a DORI si a DUREA. Si una și cealaltă purced din același izvor latin, anume verbul DOLEO, DOLERE care înseamnă « a durea ».
Cu « a dori » apropierea formei « dor » este mai evidentă. Ca sens, suprapunerea lui « dor » pe „a dori-dorință ” este de necontestat în testamentul literar « Mai am un singur dor » - unde Eminescu a preferat dorinței dorul, pentru că dorința înglobată in dor este una mai profundă decât o dorință oarecare, este una solemnă și tânguioasă. Zice poetul : « Mai am un singur dor/In liniștea serii,/ Să mă lăsați sa mor/ la marginea marii ;…/ Si nime-n urma mea/ Nu-mi plângă la creștet/ Doar toamna glas să dea/ Frunzișului veșted… »
Cu cealaltă vorbă – „a durea”, înrudirea dorului este și ea nu doar la nivel semantic, ci și cu omonimul verbal „dor”, ca, de exemplu, în expresia „Mă dor toate cele”.
Dorul, ca întrepătrundere între dorință si durere , este starea trăită, cunoscută de toate vietățile pământului de la primele lor zile de viață. Caci ce poate să urnească revărsarea de bucurie a pruncului, a puiului de animal când își revede părintele reîntors, după numai câteva ceasuri, de la munca sau de aiurea, daca nu dorul?
Se spune ca acest cuvânt nu- și are corespondent pe măsură in nicio limbă modernă. Emoțiile cuprinse în el sunt însă aceleași pentru toți pământenii, dar ele nu sunt atât de precis strânse intru-un singur cuvânt precum cel romanesc. „I miss you”, „ Tu me manques”, „ Mi manchi”, „Hianyzol” sunt câteva echivalente ale romanescului „Mi-e dor de tine”.
Ad litteram toate aceste expresii străine se tălmăcesc: „tu îmi lipsești”, fiind centrate pe verbul „a lipsi”. Dar „a lipsi” nu acoperă nici pe departe aria de înțelesuri a lui „dor”. Tot atât de bine pot să-mi lipsească bani, timp, curaj, etc., si limba mea română nu îngăduie sintagme precum „mi-e dor de bani/ de timp/ de curaj”.
E adevărat, însă, că ceea ce stârnește starea de dor este o Lipsă (de scurtă, de lungă durată ori permanentă),fie a persoanei /persoanelor dragi, apropiate, fie a locurilor natale sau prin care am poposit cândva, fie a unor timpuri apuse de mult, fie a orice ne-a fermecat și ne-a bucurat odată.
Dorul amestecă în el și revărsă în om, în funcție de conjuncturi, durere ce roade (lăuntric și pe dinafară), bucurie împletită cu nerăbdare la gândul sau speranța că ai putea curând să-ti ostoiești oful, nostalgie, regret, deprimare când știi că alinarea suferinței nu va fi posibilă, - și înșiruirea nu se oprește aici.
Ce frumos e reflectată gama aceasta de trăiri in creații literar-artistice! Cine nu a simțit-o când s-a îndepărtat (voit sau constrâns de situații) de ființele îndrăgite ale căror iubire și sprijin îi lipsesc, de locuri care i-au fost prilej de bucurii si desfătare, de anii care i-au „furat” tinerețea („Aș vrea iar anii tinereții” – spune melancolic o romanță) ori de zilele care i-au adus o fericire visată sau neașteptată? Oameni! Locuri! Vremuri!
Înstrăinarea temporară de oameni și locuri poate fi autoimpusă de împrejurări care țin de evoluția ta in planul devenirii ulterioare, de trebuințe ale traiului ori de revigorarea confortului spiritual.
Înstrăinarea de vremuri trecute, vrând-nevrând ești osândit s-o accepți. Se întâmplă ca uneori să-ti fie dor de o aromă, de un gust din copilărie, de o muzică veche, toate pentru că readuc în mintea ta frânturi de viață ramase definitiv în urma timpului tău. Ceea ce mai rămâne din acest dor sunt regretul, nostalgia stocate pe amintirile frumoase ale unor „clipe” de demult. Sunt si trebuie să rămână o stare de dor efemeră , deoarece cantonarea îndelungă pe amintiri nu e un mod prielnic de viață. Fără amintiri, se spune, nu putem trai, dar nici numai cu ele.
Dorul de oameni si locuri poate fi stins odată cu revederea dorită. Dar el se reaprinde ori de cate ori ești nevoit să pleci departe.
Cea mai dureroasă dintre despărțirile autoimpuse este înstrăinarea dincolo de hotarele țarii tale, mânată de nevoile traiului zilnic. Poate fi tăgăduit adevărul din versurile „De atâta străinătate/ Mi-arde cămășuța-n spate” („Cântec de înstrăinare” – volumul I din „Poezii populare românești”).
Acolo, departe, dorul capătă proporții, pe de o parte prin singurătatea care te apasă printre străinii ce nu te vor percepe niciodată ca pe unul de-al lor („Strein sunt, strein îmi zice/ Strein sunt pe un’ m-oi duce” – Ibidem), pe de altă parte prin durerea că lași in urma un dor și mai mare in ființele fragede ramase acasă, a căror iubire riști sa le-o pierzi in timp.
- Omule obligat de nevoi să apuci această cale, diasporene, nu pierde ocazia să-i fii aproape urmașului tău în toate momentele lui cruciale de viață, fă tot ce poți să-i fii alături! Chiar daca știe că pentru el ai ales sacrificiul de a fi străin in tara străină, nevoia de iubire si sprijin de la părinte este mai puternică decât orice în drumul lui spre maturizare. Nu-l lăsa să se maturizeze înainte de vreme, caci asta înseamnă frustrare , tristețe, suferință si ele îi vor pecetlui toată existența viitoare! Chiar de nu e bine acolo unde ti-e patria, de dragul împăcării cu tine însuți, sacrifică-te, în primul rând pentru binele sufletesc al ființelor „rupte” din tine, dacă împreună nu e posibil să vă alegeți patria unde e mai bine. Îmbină cu înțelepciune și măsură binele confortului material oferit de străinătate cu binele sufletesc existent doar in țara în care te-ai născut si ai trăit o vreme! Cu siguranță vei fi mulțumit și împăcat.
Dar si mai dureroasă decât toate este depărtarea impusă de rigoarea legilor statale contrare conștiinței omului de acțiune – ori cea impusa de prigoana politică. Este cazul, pe de o parte , al sutelor de mii, poate milioane, de emigranți, refugiați, care-și caută de unii singuri sau însoțiți de familie un drum mai bun prin lumea de aiurea spre a se salva de la pieire. În contextul acesta dorul lor este fără stingere pentru că stinsă le e si speranța de a se reîntoarce printre „ai lor”. Cum să nu dea si pe-afară din ei „măcinarea” această lăuntrică îmbătrânindu-i înainte de vreme, introvertindu-i, vlăguindu-le puterile pentru că se știu dezrădăcinați! Ei se luptă și cu dorul și cu nevoia disperată de a-și găsi un rost printre străini. Pentru acești prigoniți ai soartei cale de întors, în această viață, nu se întrevede.
Pe de altă parte același fel de dor ii roade și pe cei exilați pentru convingeri , atitudini potrivnice cârmuitorilor de țara.
Ce suferințe trebuie să fi indurat Bălcescu, revoluționarul de la 1848 , atunci când, bolnav fiind, i-a fost îngăduit din exil să-și mai vadă o dată țara, dar, ajuns la hotarele ei, dorința i-a fost respinsă si obligat sa ia cale întoarsă spre Sicilia unde a si murit la 33 de ani. Tot intru-un exil îndepărtat, pe meleaguri tomitane, a sfârșit si poetul latin Ovidius, care, în ciuda necontenitelor încercări de a obține clemență, n-a reușit să-i înduplece pe mai marii Romei din acel prim secol de după Christos. Ca și Bălcescu s-a stins sfâșiat de dorul după ținuturile de baștină.
Dar cate asemenea doruri fără alean n-au încercat atâția surghiuniți din hotarele strunite de tirani, de-a lungul întregii istorii omenești și nici azi tipul acesta de prigonire n-a încetat . Din tot ce-au avut le rămâne doar dorul. El este singura punte ce leagă iubirile de la capetele ei și pe el nimeni nu-l poate răni.
Pentru plecările vremelnice și repetate dorul e ca o flacără ce arde și se stinge, apoi iar se aprinde și iar se stinge. Pentru plecările silite, la ordin, dorul este o flacără ce arde fără întrerupere. El nu se stinge, în schimb stinge încet-încet suflete și vieți.
(august 2015)