Obloanele trase sună cam de modă veche, ușile cu gratii sau fără, ar fi parcă mai corect spus, stau închise de o bună bucată de vreme așa ca o demonstrație de prudență excesivă ori un experiment, un exercițiu de consolidare a unei intenții - bună, rea - dar intenție.
Bunica avea o ușa croită dintr-o singură blană de gorun care trebuie să fi avut câteva sute de ani; “ tată-tu ăl bătrân - zicea bunica - a tăiat la el două zile, cu săcurea și i-a trebuit și frate-su al mare și al lui Gligorie, văr-su și era o sumedenie de oameni învârtindu-se pe lângă el până a-l pune jos.”
Era mare și grea ușa, nu mi-o amintesc decât deschisă și-mi plăcea grozav să văd toată armătura ivărului...ce clanță, ce cheie... un simplu “hook”(sic!) doar ca să împiedice deschiderea; “ când mă duc la biserică să nu între zbânțata asta de capră care se urcă peste tot”
Nimic mai clar.
Traductibil fără niciun efort, firescul nu cere explicații cel mult sprâncene ridicate a surpriză: așa simplu?
Păi da! Funcțional și atât: se intră și se iese pe ușă, o închizi sau nu, o încui sau nu se pliază pe necesar...altfel rata absurdului crește și necesarul se bâlbâie încercând așezarea în real. Eh, sigur, “nimic nou sub soare”, realul ăsta de care ne cramponăm - nici nu putem altfel - este singurul spectacol (ieftin, scump?) pe care ni-l permitem și dacă ne place și dacă nu.
Nu ne întreabă!
Ce caraghios (nu, nu-i greșit spus) se schimbă lucrurile și noi numim asta evoluție și eu mă întreb dacă hora asta evolutivă nu-i decât o complicație determinantă de obsesia căreia nu scăpăm poate numai pentru că simplitatea e mai mereu confundată cu prostia...
Și de ea ne temem.
E o zi cu soare astăzi, tv-ul zice că e chiar cald - cald pentru noi canadienii, ceea ce nu înseamnă și că au înflorit cireșii- și grozav mă tentează să-mi zic: “trage ușa după tine”, ba chiar să o și trântitesc în canat cu o furie simulată dramatic, actoricesc...”Day dream” zice englezul și nicimăcar n-am șansa să închid ochii și să o iau razna pe poteci știute, s-au depărtat de mine cam mult, numai pe ici pe colo se mai ivesc, potecile, vreau să zic, dar acum dispar într-o secundă. Fereastra o fi ea panoramică (vorba vine) dar e fereastră și are ceva din parșivenia aia a interdicției iar ușa e închisă chiar așa cu clanță, broască, cheie este, era să zic inutilă, dar nu tocmai.
Cum este (pare?) și firesc în dosul ușilor e spațiul acela de restricție socială la care am aderat, vorba romanului de acum 40-50 de ani: “dacă-i ordin, cu plăcere” și, mai mic sau mai mare ne impune niște mișcări de rutină, imaginativ sau nu compunem un ansamblu de automatisme; citim selectiv sau la întâmplare, facem flotări ori doar le inchipuim ca de pe vremea când le și număram, bem cafelele uitându-le numărul, deschidem frigiderul de 200 de ori fără să luăm nimic din el, poate numai o cană de pepsi, punem rufe la spălat și vorba mamei:”ce, asta e spălat, boierie cu aere de cuconet frustrat de treburi”, dar mai ales deschidem uși, toate câte le avem, ale camerelor, ale băii(lor) ale dulapurilor și chiar testăm încuietoarea ușii de intrare aruncând un ochi pe culoar...
Nu-i nimeni!
Nu-i nimeni cam peste tot, cu excepția unor apariții sporadice la cozi (e drept, disciplinate de ordonanța oficală) interminabile ca un șir de mătănii rărite de folosință) la “groceries” ( trebuie să mâncăm totuși) la bănci ( trebuie să facem plăti totuși) la “liquor or beer srores” ( fără comentarii!) in mașini relaxat grăbite pe highways, pe strazi...
Viață rulată cu încetinitorul parcă, într-un “film” la care participăm amatoristic dirijați de o”mâna” nesigură, neștiutoare chiar.
Scriam undeva: omul poate avea o atitudine ideatic structurată, se poate implica în procesul acela special al comunicării, al trotoarului celălalt, al replicii, al dăruirii chiar propunându-și diluarea egocentrismului specific, poate chiar înlocuirea lui cu generositatea nu numai a expresiei exercitând funcţia de purificator al conştiinţei, un fel de "vacuum cleaner" care elimină impurităţile unor atitudini în sine şi ne trimite în spaţiul generos al ansamblului acceptării fără de care evident nu putem există.
Putem există oricum, de fapt, o privire și superficială în istorie - cea recentă mai ales - confirmă posibilul, dar nu știu de ce de o bună bucată de timp mă însoţește obsesiv poezia lui Rilke, incursiunea aceea în intimitatea umană, călătoria aceea fără precedent în labirintul spiritual structurat singular și totuși atât de atașat atât de uniform:
“Singurătatea ca o ploaie-mi pare / Din mări ea suie către înserare; / și din câmpii pierdute-n depărtare / suie la cer, statornicu-i lăcaș. / Și-abia din cer se lasă pe oraș.”
Uși închise? Așa ca să stăm în singurătatea noastră ca sub o umbrelă comandată greșit?