Acum că existenţa ta în viaţa mea este aşa incertă, mă regăsesc într-o stare profund degradată.
Nu am fost niciodată perfectă, nici măcar normală, însă privind acum în oglindă nu văd decât o străină, cu o durere ce i se revarsă pe chipul răvăşit, pe ochii ascunşi în orbite, pe buzele uscate de tăcere, pe braţele lungi şi umerii atârnând către sufletul pământului.
Cred că îmi este foarte dor!
Credeam că ştiu ce înseamnă să îţi fie dor; dar ceea ce îmi inundă acum fiecare celulă este ca un cancer în fază terminală. A început printr-o durere de nedescris, profundă, o izbugnire interioară care palpită şi frământă şi macină un interior deja ros de prea multe trăiri, dar acum... sunt parcă anesteziată. Am mai trăit această durere, deși, cumva, acum o simt diferit. Nu atât ca intensitate, căci desigur şocul unei dureri anulează orice trăire fizică, ci ca implicare aş putea spune. Mă simt una cu durerea.
Stau aici ghemuită sub pătura care nu îmi mai poate ţine de cald în tot acest gol, în această confuzie şi îmi amintesc că în urmă cu o secundă, căldura braţelor tale îmi cuprindea trupul tremurând. Parcă mi se pare că încă mai aud glasul tău râzând, ce umple de lumină, noaptea mea de îndoieli.
Şi acum sunt aici, acum sunt într-un trecut de care nu mai sunt sigură că s-a petrecut, acum îmi atrbui realităţi alternative ale aceleiaşi situaţii. În nebunia mea a devenit atât de incertă însăşi existenţa mea. Sunt ceva momente în care reuşesc să mă adun, să îmi potolesc neliniţtea ce mă macină.
Atunci aş vrea să pot găsi cuvintele potrivite să îţi descriu ce reprezinţi pentru spiritul meu, dar nu există cuvinte potrivite, nu există gesturi suficiente, nu există... există doar sentimente, există doar conexiuni dincolo de înţelegerea noastră în planul realităţii palpabile.
Cum să îţi explic toate acele lucruri pe care le văd în tine în fiecare zi, lucruri care mă deconectează de la cursul meu, lucruri pe care chiar dacă nu mi le spui le aflu din ochii tăi, din zâmbetul tău, lucruri pe care le trăiesc în fiecare atingere şi îmbrăţişare, eternităţi trăite în fiecare clipă la pieptul tău şi nemăsurata agonie a depărtării, a incertitudinii, a dorului....
Îmi doresc să înţeleg, îmi doresc să reuşesc să rup confuzia ce parcă îmi întunecă gândirea, ochii, mintea, inima....
Să întreb de ce?
Îşi are sens de ce-ul într-o situaţie pe care mi-am creat-o singură, conştientă de această finalitate? Îşi are rost furtuna ce s-a pornit în mine şi a spulberat totul?