Mie mi-a fost publicată, prin concurs în 2015, o singură carte subțire de poezii în 2016, la editura Caiete Silvane. Daniel Hoblea, care s-a ocupat de acest lucru, a fost una dintre extrem de puținele relații, formale, îndepărtate, cu alți oameni, pe care le-am avut întreaga viață. Am aflat azi, citind pe internet, că s-a stins din viață în martie anul acesta 2020. Odihnească-se în pace.

Din nou, a suta oară poate, vă implor dacă puteți avea timpul să vă întâlniți sau să vorbiți puțin și cu mine, dacă aveți interesul. Mi-e jenă să sun din nou la singura persoană cu care am o relație distantă, o doamnă mai în vârstă, nu prea am ce spune și nu am pe nimeni altcineva. Unii spun peste mintea mea că nimeni nu vrea să mă contacteze deoarece nu vor să se înțeleagă că nu am fost niciodată nebună (?!) Mă îndoiesc, e altceva poate.
Dacă nu ai prieteni sau familie - eu nu am decât o mamă rea -, poți supraviețui un timp, chiar dacă cu o anume tristețe, dar dacă nu ai nici contacte cu alți oameni, e monstruos. Și eu din 1984 nu am avut relații decât cu câțiva oameni, nu mai pot.

Ce să fie oare? E evident că sunt omorâtă, fiindcă sunt singură și săracă. Nimeni nu a vrut să colaboreze în orice activitate cu mine. De ce oare toți de 36 de ani, mă ocolesc? Nu sunt un monstru, dar ei (necunoscuți din gândul meu, din anul 2005 încoace) spun că oamenii au mințit încontinuu despre mine. E un lucru dovedit de multe ori că niciun om singur nu e cunoscut de nimeni - orice ar scrie - și că ei toți sunt omorâți chiar - sau se sinucid, fiindcă nu au alte opțiuni.

Scriitorii au bunul obicei să scrie despre prezent. Și mai au și obiceiul să îl critice. Dacă și numai dacă scriu despre trecut - aceasta ascunde o alegorie a timpului prezent, asemenea și scrierile SF despre viitor, romanele distopice etc. Găsiți dvs, - vă provoc - capodopere scrise despre trecut cu adevărat despre trecut - rare sunt acelea și atunci se înscriu într-un timp înghețat, sunt anistorice și universal plasate în firul timpului - pentru oricând în viitorul consumării acelei opere de artă. La fel era cu scriitorii interziși dar și cu cei acceptați în vremea comunismului - toți scriau despre prezent, așa e natura operei literare. Și dvs., care scrieți chipurile critica comunismului, criticați de fapt moravurile și tarele prezentului. Opera literară (proză ficțională sau poem protestatar) se scrie oarecum de la sine, prin participare la viața socială și la diverse categorii stilistice actuale, imersie în zonele mai obscure ale funcționării comune psihosociale și nu poate trece de bariera prezentului.
În vremea comunistă se făcea propagandă legat de războiul mondial aproape 45 de ani, acum se face propagandă anticomunistă de peste 30 de ani, deci încă mai ține păcăleala, jocul secund, metaforizarea.

Sper să îmi fie iertat faptul că spun adevărul pe care orice om cu bun simț îl știe, și tocmai de aceea nu îl spune. Pe mine m-au evitat toți întreaga viață, dar aveam destulă bună creștere pentru a evita denudarea realității în cuvinte simple, în locuri comune blestemate ”la soare-n răscrucea oricui”. Sunt așa singură - și dvs. nu puteți ști ce înseamnă să fii singur de vreo 36 de ani...