în fiecare rouă mă trezesc a exista mirându-mă
du-mă, femeie de-amurg, a respira pe Dumnezeu
ci nu înainte de-a plăti existenței de azi
naște-mă-apoi dimineții cu îngeri
oameni albaștri să se bucure pe urmele mele

pe sânge pășește eresul în lumina-nnoptată de încă a fi
femeie de somn, în liniștea rosturilor vino
aburul duhului meu să se prelingă-n etern
să mă văduvească nemurirea de cuget,
ăla bolnav de întrebare

timpul deschide corola încă unei clipe, intru acolo să caut miezul
eternității telurice, în negarea lui mâine
stihul trebuincios în nemișcarea vremii o clipă
udă depresii cu pisc de peniță hârtia
în liniști letale îmi crește-ntuneric pe gură

misiva asta, ticluită-n cerneala patologică a disperării,
în visarea lepădării de lut, e o rămânere speranțată
să găzduiască ochii din îngăduirea viitorului

în zori de ziuă de oameni, mirându-mă de încă ființă
respir a întrebare
Doamne, până când în pădurea de cruci să-mi spânzur sărutul