Eram emigranți din naștere. Mâinile noastre erau cârlige. Ne-am instalat rapid pentru că aveam doar o pastă de gânduri, o colecție de creioane, o iubire mare și un cuvânt: Naz, the pride you feel from being loved. Asta ne făcea să conversăm mult. Eu aveam mai mult text-appeal, el vocea mai răgușită. Niciodată n-am existat atât de pregnant. Am ajuns acolo într-o dimineață albă imaculată. Noua noastră casă. Avea un grilaj făcut din cuvinte de fier, o poartă de cuvinte- promisiuni și peste tot - ochiuri de cuvinte cu propriile visări. Ajunsesem acolo odată cu primele flori de cireș. Pe covorul de la intrare, erau doar cuvinte transparente frumoase și fragile. Ne plăcea asta. Ne-am hotărât să-l păstrăm.
Erau cuvinte aruncate pe toți pereții. Diverse. Cuvinte psihedelice, nostalgice, futuriste, aristocrate. Cuvinte ce fumau prea mult, cuvinte albe-spumă în ceștile de cafea. În frigider aveam multe cuvinte din câmpul lexical și din familia lexicală a lui Dumnezeu. Și pe astea am hotărât să le păstrăm, pentru că ne hrăneau. Cuvinte dulci, cică progresul social e mult mai bun cu zahăr. Cuvinte lipicioase. Cuvinte visuri, ce dospeau ca aluatul în vatră. Cuvinte candelabre - cu pulbere de diamant- ce luminau. Cuvinte teze și antiteze – direct în pioneze. Cuvinte pentru insomniile albe ca florile de Regina Nopții. Cuvinte dureros de gingașe și uimitor de trainice. Cuvinte - versete de amor ale regelui Solomon pentru regina din Saba, cuvinte vechi - magice de pe pergamente. Cuvinte riscante, cuvinte stranii, cuvinte suspans, cuvinte fantomă ce ne bântuiau în miezul nopții, cuvinte feromoni, cuvinte idei, cuvinte fără logică - ce jucau prinsa pe scări când ți-era lumea mai dragă, cuvinte singuratice - închisoare de metal - undeva la demi-sol (mai periculoase decât cuvintele utopice). Cuvinte furtună ce nimiceau tot în calea lor. Cuvinte monștri - gâdilau creierul la prânz, cuvinte nervoase ce făceau crize, cuvinte prețioase. Unele se comportau ca elfii, salamandrele, spiridușii și zânele. Aveam și cuvinte de aur ce înfloreau în sala de purpură a dormitorului de jad. Cuvintele celebre ce stăteau în fața casei, cuvintele adevărate ce stăteau în ferestre.
O casă. Un roi de cuvinte. Un întreg carnaval cosmic.
Cuvintele astea se petreceau în voia lor. Dansau frenetic pline de viață. Noi ne bucuram de flirturi estetice și intelectuale cu viața și destinul. Cuvintele astea aveau un trup, o viață, un chip și o poveste. Probam diverse cuvinte așa cum probam diverse haine. Umblau prin noi. Idealul nostru de casă. Niciodată n-am existat atât de pregnant. Așa ne duceam viața mai departe. Dar viața noastră depindea de cuvintele astea. Haosul creează - ordinea cimentează, așa că după un timp ne-am apucat să facem ordine. Am început să băgăm la mașina de spălat cuvintele prea uzate, spălam fibrele ființei. Unele se păstrau, dar își pierdeau coloratura. Săpam în grădină sperând să găsim cuvinte noi pentru noi. Găsisem parcă cuvântul „ah-un”- un cuvânt japonez, ce se referă la comunicarea tacită dintre doi prieteni, cuvântul „legământ” (ăsta era foarte vechi) și „din nou”. Ciudat că era acolo. Și cuvântul „Muhabbet”. În turcește, muhabbet înseamnă „conversație” dar și „dragoste”. La ambele se spune „a face muhabbet”. Ne plăcea ideea conversației ca fereastră în inimă și mintea cuiva. Arăta ca un pandandiv prețios. Mi l-a pus la gât. Stătea pe pieptul meu, undeva între gât și inimă. Foarte Frumos. Dar aveam nevoie de cuvinte noi, nu mai mergea așa.
- Nu-i așa, lună, că nu ne stă rău împreună?
Într-un miez de noapte copt și amar, s-a întâmplat un lucru magic. Găsisem în pod o cutie de cuvinte vechi și prăfuite. Le-am așezat unele lângă altele: „Prin cuvântul său rostit, omul își croiește încontinuu propriile legi. Datorită puterii vibratorii a cuvintelor, omul începe să atragă ceea ce rostește și să materializeze. Precum în interior, la fel și afară.”
S-a dizolvat totul în noi și dintr-odată ne-am trezit într-o casă goală cu pereți albi - ca florile de cireș, din ziua în care venisem. Eu am râs și am spus: „ceașca de cafea!”. Și în secunda în care l-am atins, l-am transformat pe loc într-o „ceașcă de cafea”. Tot ce atingeam se prefăcea-n cuvântul pe care-l rosteam, ca-n legenda regelui Midas.
M-am trezit într-o casă goală, cu grilaj de fier și pereți albi. Am stat mult timp în ferestră cu o ceașcă de cafea. O umpleam din nou și din nou. Torni suflet peste ceea ce doare ori necesită reînnoire. „Precum în interior, la fel și afară.” Acum iubesc cafeaua. Ah, și mai aveam cuvântul „Muhabbet”. Așa conversam cu tine. Așa simțeam dragostea ta. Beau cafea. Sau cel puțin așa credeam, până într-o zi. M-am hotărât să plec din casa cu pereți albi. Mi-am scos pandandivul, rostind în șoaptă „Muhabbet”. Nu o să ghiciți ce s-a întâmplat...